Pe drumul spiritualităţii

Jurnal de olimpic naţional

Ziua întâi  (30 martie 2013)

Cu emoţii şi cu foarte mare bucurie am păşit în oraşul Botoşani. Eram după o călătorie de 14 ore cu trenul, urmând ruta Sf.Gheorghe-Braşov, Braşov-Ploieşti-Vest şi  Ploieşti-Sud- Botoşani. În gara din Ploieşti –Sud făcuserăm deja cunoştinţă cu grupul din Prahova, alcătuit din nouă elevi de la Colegiile Naţionale „I.L.Caragiale” şi „Mihai Viteazu”. În tren am cunoscut alţi colegi, toţi bucureşteni. În vagonul nostru abia am reuşit să ne găsim locurile, din cauza afluxului de olimpici naţionali care umpluseră deja mesele cu cărţi, dicţionare, caiete groase şi portofolii pline de subiecte lucrate. De fapt tot trenul era plin de olimpici... urcau mereu alţii, pe măsură ce trenul se oprea în staţiile de pe traseu: Buzău, Bacău, Vaslui, Neamţ, Iaşi, Suceava, erau judeţele care urcau pe rând în vagoane, umplând trenul până la refuz. Ţara întreagă era străbătută de la un capăt la altul de trenuri care se îndreptau spre Botoşani, centrul olimpismului românesc de atîţia ani, care a găzduit în anul 2013 ediţia a  XXIII-a a Olimpiadei Naţionale de limbi clasice.

Când am coborât în gară, nu puteam vedea nimic din cauza ceţii groase ce se lăsase peste oraş, a lapoviţei care începuse să bată. Înotam prin zăpada înaltă, care ne ajungea până la genunchi şi încercam să găsim grupul din Botoşani care urma să ne preia. Se auzeau strigăte în toate părţile: judeţele erau căutate de gazde. Se auzeau şi strigăte de bucurie, la reîntâlnirea unor cunoştinţe vechi, sau strigăte de spaimă, scoase de cei care se pirduseră în zăpada groasă.

Oare ce se va întâmpla la această ediţie a olimpiadei, vom reuşi să ne depăşim emoţiile uriaşe?- acestea erau intrebările care ne treceau prin minte pe moment. Emoţiile noastre creşteau pe măsură ce cunoaşteam mulţimea colegilor, competitori din alte judeţe. Cei mai buni din ţară, latinişti şi elinişti, al căror număr era de ordinul sutelor, peste 300!

Când am intrat în  internatul Colegiului Naţional „Mihai Eminescu” am privit mulţimea de copii ce veniseră pregătiţi pentru a obţine titlul de bun filolog. Eram încrezătoare în forţele mele, lucrasem mult şi, intrând în dialog cu colegele din Bucureşti, mi-am dat seama că pregătirea mea era cel puţin egală cu a lor.  M-am îmbărbătat, ştiind că, oricum ar fi fost, lupta se putea termina prin stingerea unei flăcări cu lacrimi de bucurie  sau,  poate,  de tristeţe...  îmi râmânea însă experienţa unică de a fi luat parte la o asemenea olimpiadă, iar acest gând mi-a dat tot curajul de care aveam nevoie.

Am urcat în camera rezervată pentru grupul nostru: cinci participante, patru de la CNMV şi o colegă de la Korosi Csama Sandor. Nu era căldură în cămin, dar eu n-am simţit frigul de care se plângeau toţi. Am citit, cu o uimire ce m-a umplut de căldură, inscripţia de la intrarea în holul etajului I, unde eram cazaţi: „Cartea este lumina ce va risipi întunericul din juru-ne, iar limba română este maica noastră; dacă am pierde-o, am rămâne orfani şi ne-ar călca în picioare neamurile străine” (Mihail Sadoveanu). Am gândit atunci aşa: un loc unde cartea este cinstită, unde limba română este respectată, nu ne poate aduce decât lumină şi căldură. Cu ele în suflet, am adormit, aşteptând cu nerăbdare a doua zi, când avea loc Festivitatea de deschidere!

YT Ziua a doua (31 martie 2013)

T

Dimineaţa a trecut pe nesimţite. Ne-am familiarizat cu locul, mergând la cantina unde se mânca pe serii, ca să poată fi asigurată ordinea, lăsând timpul necesar fiecăruia să servească masa. Eram trataţi ca la restaurant, mâncarea ne era adusă de elevii de la liceul-gazdă, care îşi luaseră în primire rolul de ospătar, deşi profilul şcolii era tot teoretic, ca şi al liceului nostru. M-a impresionat liniştea din sală, promptitudinea servirii, politeţea gazdelor. 

Dimineaţa ne-am petrecut-o în cameră, repetând ceea ce lucraserăm acasă. Ştiam de la d-na profesoară că, odată ajunşi la locul olimpiadei, nu mai sunt condiţii pentru a învăţa ceva nou: conta doar bagajul de cunoştinţe pe care şi-l pusese fiecare în valiză, la plecare!

Asupra programului de tabără olimpică fuseserăm informaţi din mapele primite la sosire. Gazdele ne lăsaseră şi nişte cadouri frumoase: reviste culturale editate în zonă, un pix cu antetul olimpiadei, un carneţel , inscripţionat şi el, multe pliante cu obiectivele culturale ale locului. Festivitatea de deschidere era programată după-amiaza, la teatrul „Mihai Eminescu” din oraş. L-am cunoscut în timpul zilei, făcând o scurtă incursiune prin centru, unde se află şi parcul cu numele poetului nostru naţional.

Seara am intrat cu emoţie în sala teatrului şi ne-a surprins plăcut să vedem organizatorii, oamenii mândri  că puteau susţine în oraşul lor olimpiada naţională de limbi clasice! Oameni de cultură, ca Mina Maria Rusu, reprezentantul MECT,  prefectul  Costică Măcăleţi, profesorul Theodor Georgescu de la Universitatea Bucureşti, Inspector General Judeţean prof. Mihaela  Huncă,  primarul Gheorghe Sorescu şi subprefectul  Viorel Iliuţă,  cu toţii ne-au urat „Mult succes” şi ne-au deschis ochii asupra importanţei  concursului ce avea să urmeze...

Am aflat, din discursurile rostite de organizatori, cât de mult este preţuită cultura la Botoşani. Toţi oficialii erau absolvenţi ai unor licee prestigioase din oraş, foşti olimpici naţionali şi ei. Chiar şi d-na Mina Maria Rusu a recunoscut că a făcut cândva performanţă la limba latină, ca elevă de liceu din Botoşani. Gestul ei, de a arunca în sală florile primite, m-a impresionat... am prins o floare, pe care am luat-o cu mine, ca primă amintire frumoasă de la olimpiadă! Mădălina, colega mea, a prins şi ea una... oare a fost un semn acesta?

Spectacolul care a urmat m-a umplut de încântare. Elevii de la Colegiul Naţional „A.T. Laurian” şi Seminarul de Teologie, constituiţi în Teatrul şcolar „Catharsis” ne-au prezentat o dramatizare după „Eneida” lui Vergilius, cartea a IV-a. Mi-a plăcut totul: interpretarea, plină de dramatism, impresia de viaţă adusă la prezent, costumele! Nu-mi puteam astâmpăra curiozitatea , aşa că am întrebat-o pe d-na profesoară despre cartea dramatizată... se făcuse târziu, iar eu şi Mădălina ascultam uimite povestea Didonei şi a lui Aneas!

Ziua a treia ( 31 mart. 2013)

Ne-am trezit brusc, auzind nişte bătăi insistente în uşă. Era duminică. Peste noapte se schimbase ora, aşa că somnul nostru se scurtase cu o oră. Doamna profesoară şi-a cerut iertare, râzând, că ne-a stricat somnul de duminică şi ne-a asistat cât timp ne-am făcut bagajul pentru proba de concurs. Conspectele lucrate, seturile de subiecte, xa să mai repetăm înainte de probă (dacă voiam!), dar mai ales DICŢIONARELE, faimosul dicţionar GUŢU care ne putea scoate din orice încurcătură, după cum ne-a asigurat d-na profesoară.

Masa de dimineaţă şi deplasarea la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” unde se desfăşura proba au fost momentele de care-mi amintesc ca prin vis...  D-na profesoară ne-a însoţit până la liceu; acolo am studiat împreună listele cu repartiţia în săli şi, odată intraţi în şcoală, am ştiut că de aici încolo totul va depinde numai de noi.

N-am ştiut cum a trecut timpul probei. Am lucrat febril, am terminat rezolvarea, valorificând toate orele puse la dispoziţia noastră. Abia când am ieşit în curtea liceului mi-am dat seama ce mulţi elevi participaseră la olimpiadă. Toţi îşi căutau profesorii, care-i aştepaseră afată, în frig şi-n ceaţă... se rezolvau subiectele, iar unii se bucurau aflând că lucraseră bine, dar erau şi multe chipuri abătute, feţe care stăteau gata să plângă!

După masa de prânz, d-na profesoară ne-a spus că ar fi bine să ne odihnim puţin şi, dacă dorim, să pornim prin oraş la ora 15, pentru a cunoaşte primele obiective. La ora 17 era programat un nou spectacol la Teatrul Mihai Eminescu, susţinut de data aceasta de actori adevăraţi..

N-am vrut să ratez asemenea momente... ne-am îmbrăcat, eu şi Mădălina (celelalte fete dormeau încă) şi ne-am îndreptat spre biserica Uspenia, alături de alţi olimpici din ţară. Am trecut iarăşi prin centru, iar  doamna profesoară ne-a prezentat parcul “Mihai Eminescu”,  „parcul magnoliilor şi  al florilor,  impregnat de parfumul florilor de tei, în luna iunie”, după cum ni l-a descris dumneaei. Minunatele statui ce flanchează principala alee a  parcului dau  măsura imensului tezaur cultural-ştiinţific al oraşului, care a radiat în ţară şi în lume numeroase personalităţi. Statuia marelui  istoric, poet, dramaturg şi memorialist Nicolae Iorga {1871-1940}, “scaneaza” parcă cu privirea întreg universul, am gândit, în timp ce ne îndreptam spre biserica Uspenia...

Trecând prin centrul vechi, o oază de frumuseţe a oraşului, am ajuns astfel la biserica “Uspenia”, ctitorie a Elenei Rareş din anul 1552 şi locul unde a fost botezat poetul Mihai Eminescu.                                                                                             

În curtea bisericii, de sub un copac batrân se ridică bustul majestuos al poetului. În interiorul bisericii, frescele murale ce amintesc icoanele pe sticlă pictate la Mănăstirea Nicula (judeţul Cluj) atrag privirile turiştilor. Ne-am pozat alături de buzoieni, competitori renumiţi la filologie clasică.

În interiorul biserii mi-au atras atenţia frecele murale. Ochii sfinţilor parcă ne urmăresc din locul lor de pe pereţii bisericii, ne vorbesc despre puterea supremă a lui Dumnezeu. Chipurile ctitorilor voievozi se alătură acestui mesaj subtil al picturilor. Suntem într-un spaţiu cu adevărat sacru aici, în locul unde pruncul botezat a trecut în rândul creştinilor, ajungând să poarte în spiritul lui, devenit poezie, întreaga zestre culturală a poporului român!

Spectacolul de teatru

Seara botoşănenii ne-au arătat ce gazde bune sunt. Am fost invitaţi la o piesă de teatru ce a făcut apel la  maturitatea si seriozitatea spectatorilor filologi.

Privind  uriaşa cupolă a teatrului, candelabrul ce parcă adăposteşte întreaga  sală, iniţialele „M.E.” care „amprentează” sala, nu puteam să nu fim impresionaţi de spiritul marelui poet, mai prezent ca nicăieri, în sala ce-i poartă cu cinste numele!

Ziua a patra. La Ipoteşti

Şoseaua care coteşte lin ne ajută să pătrundem în comuna Ipoteşti, locul unde căminarul Gheorghe Eminovici s-a mutat cu familia, instalându-se în locuinţa de vară. În incinta casei memoriale de la Ipoteşti atrage atenţia bustul poetului, a cărui privire domină spaţiul, făcându-te să-i simţi prezenţa vie, ce impregnează locul de o imensă spiritualitate. Suntem cu toţii impresionaţi de frumuseţea mobilierului de epocă, a  obiectelor de decor. Tablourile vechi ale familiei, poeziile manuscris ale lui Mihai Eminescu ne fac să retrăim o vârstă de aur a literaturii române ! Este emoţionant, cu siguranţă.

În imaginile pe care le-am imortalizat cu ajutorul apratului de fotografiat regăsim camera fetelor, a surorilor poetului. Patul, orientat spre răsărit, este străjuit de icoane şi candelă, împodobite cu ştergar cusut în casă de mâini iscusite: „Ţăran român, Măria Ta!” îţi vine să exclami, văzând atăta respect pentru frumos şi simplitate.

Biserica familiei

Raluca Eminovici a cumpărat cu 200 de galbeni bisericuţa din sat, dar a lăsat creştinii să vină la slujbe. În schimb, ea avea grijă de biserică si plătea preotul, care  ţinea slujbe pentru familia poetului, având totodată grijă de toţi enoriaşii... În partea dreaptă se află cimitirul, cu mormintele familiei poetului. Tot în curtea casei memoriale a lui Eminescu se află Casa Papadopol, o casă țărănească de epocă în stil moldovenesc, care a aparținut ultimului proprietar al moșiei Ipotești - doctorul Papadopol. El a donat statului român proprietatea, devenită Complexul Muzeal de la Ipoteşti. Cuprindem cu privirea întreaga zonă, imaginându-ne ce a gândit marele poet, având în jurul său dealurile terasate, care ocroteau locul, permiţând spiritului să colinde... Îmi vine în minte poezia „ Sara pe deal”, scrisă parcă în acest peisaj. Din spatele curţii, văruită în culori vii, ne priveşte clădirea Şcolii Gimnaziale „Mihai Eminescu”. O fereastră deschisă lasă perdelele să fluture în vânt, în adierea vântului subţire. Ne-am bucurat copilăreşte: începuse primâvara!

Cu greu ne-am despărţit de Ipoteşti. Venise timpul plecării, iar noi încă mai aveam ce vizita, dar trebuia să ne conformăm programului strict care includea multe momente importante.

Am lăsat în urmă frumoasele locuri, promiţându-ne să revenim cu o altă ocazie... poate, cine ştie, la o altă olimpiadă naţională!

Intrând în Botoşani, d-na profesoară a rugat şoferul să oprească la o agenţie de voiaj de unde ne-a cumpaărat biletele de întoarcere. Hotărâse să călătorim cu un autocar pe care ni-l recomandaseră colegii din Braşov, care-l folosiseră şi la venire. Ce ne-am bucurat aflând că vom face numai opt ore pe drum, cu popas la jumătatea distanţei spre casă!

La masa de prânz nu am fost în stare să mănânc nimic, atât eram de neliniştită, aşteptând rezultatele care urmau să fie afişate la ora  15. Şi colegele mele abia puteau să înghită ceva, deşi doamna profesoară se străduia să ne liniştească, argumentând că avem nevoie de forţe pentru întoarcere. Adevăratul examen îl dăduse fiecare acasă, pentru sine, în tot timpul cât se pregătise. Aici urma să primim doar confirmarea: dacă muncisem suficient, dacă eram cu adevărat foarte buni, figurând printre cei mai buni din ţară!

Rumoarea care a început în curtea internatului ne-a dat de ştire că se afişaseră rezultatele, mai devreme decât era anunţat. Am alergat într-un suflet spre liceul „Mihai Eminescu”, încercând să ne facem loc prin mulţime. Răzbătând cu greu spre avizierul unde se afişaseră listele, ne-am văzut în sfârşit numele şi am putut afla ce notă primise fiecare. Eu aveam 8,73. Nu ştiam dacă era suficient pentru un premiu, dar eram mulţumită. Mădălina obţinuse şi ea 7,84. Ne-am întors la cămin, ca s-o anunţăm pe d-na profesoară. Dumneaei ne-a felicitat spunând că sunt nişte note foarte bune, ţinând cont de concurenţa masivă din acel an  şi prestigiul de care se bucură studiul limbii latine în alte zone din ţară. Noi, la drept vorbind, am participat la olimpiadă de dragul profesoarei noastre. Abia mai târziu a început să ne placă ceea ce făceam...

După ce a văzut şi d-na profesoară listele afişate, a intrat în camera unde aşteptam, încă foarte emoţionate, şi mi-a spus: „Sabrina, ai salvat onoarea judeţului. Avem premiu la naţională!” Eu m-am mirat... cum? că încă nu erau anunţate premiile, pe lista rezultatelor...  Sfătuindu-mă să fiu încrezătoare, deoarece nota obţinută mă situa sus în clasament, doamna profesoară ne-a îndemnat să participăm la programul de tabără olimpică ce avea stabilită vizitarea Muzeului Judeţean de Istorie. Nu puteam rata ocazia de a pătrunde în clădirea pe care o admiram zilnic, trecând prin centrul oraşului. Ne-am dus, împreună cu d-na profesoară, şi nu am regretat.

Muzeul Judeţean Botoşani

... Am revenit  în centrul vechi al oraşului, numit de localnici „Calea pietonală”. Multe clădiri cu antetul de monumente istorice, edificiul impresionant al tribunalului, muzee, biserici, chiar mănăstiri. Muzeul Judeţean al oraşului Botoşani este şi el o bijuterie arhitectonică ce-şi etalează frumuseţea, străjuind istoria română cu zidurile sale groase şi vechi.

Masivele scări din marmură ne conduc până la etajul unu , unde sunt expuse picturi aparţinând artiştilor locali. Cel mai cunoscut este Ştefan Luchian, desigur. Sălile sunt amenajate pe epoci, prezentând dovezi ale vechimii poporului român. Ceramica de Cucuteni impresionează prin aspectul ei stilizat.

Vase din lut, cu rol funcţional, monede vechi, de pe vremea dacilor şi a romanilor, din bronz şi chiar din aur sau argint.

Monede dispuse circular, iar în centru -  bijuterii rafinat lucrate.
O icoană pictată de Ştefan Luchian, şevaletul şi fotoliul pictorului îmi atrag instantaneu privirea... aşteptam parcă să apară pictorul, ca să-şi reia munca la şevalet.

În dreapta, vioara lui George Enescu, dar şi caietul cu piese compuse de el: POEMA ROMÂNĂ, RAPSODIILE ROMÂNE, inspirate de muzica populară românească, cele care au făcut ocolul pământului, devenind bun de folosinţă universală!
Într-o altă sală ne întâmpină mărturii ale Unirii Principatelor Române... Drapelul României Unite, protejat de o plasă transparentă, păstrează intacte însemnele nobile ale istoriei noastre.
 Multe obiecte de epocă: ceas, telefon, veselă, tacâmuri amintind sfârşitul secolului al XIX-lea, ne uimesc. Suntem purtaţi, rând pe rând, prin secole de cultură, prin veacuri de civilizaţie românească.

Personalităţile ştiinţifice şi culturale din Botoşani ocupă o sală imensă. Ne privesc de pe pereţi chipuri acoperite de patina timpului: matematicieni, biologi, fizicieni, pictori, muzicieni, istorici, medici iluştri, scriitori...  Nu-mi vine în minte decât aceasta: „Doamne, Dumnezeule, câtă bogăţie! Ce cultură uriaşă are ţara noastră! Dacă ar fi numai personalităţile din Botoşani, tot am avea cât să ajungă pentru o întreagă ţară! Cum să nu fii mândru că eşti român? îmi venea să strig, ca să se audă pretutindeni. Cum să nu îţi respecţi trecutul neamului, cum să nu îţi cinsteşti personalităţile... şi, mai ales, cum să nu îţi iubeşti ţara?

M-am uitat la colegii din celelalte judeţe care străbăteau şi ei sălile muzeului. Tăcerea păstrată, ca într-o catedrală, licărul din ochi îmi dădeau de înţeles că şi ei sunt impresionaţi. Abia atunci am înţeles frumuseţea experienţei la care luasem parte, acceptând să lucrez pentru olimpiada de limbi clasice. Mi se oferise ocazia de a mă bucura din plin de un câştig cultural de care cu siguranţă nu aveau parte cei care rămăsesră acasă, pentru a-şi petrece în mod placid timpul.

Am intrat în vorbă cu colegi din alte judeţe... ce frumoşi erau, ce cuviincioşi, ce comentarii intelgente făceau la plecare, în holul muzeului, unde ne-am oprit să cumpărăm nişte suveniruri! Ce mândră eram că stăteam alături de ei, printre filologi!

Seara d-na profesoară ne-a însoţit din nou la cantina liceului unde gazdele organizaseră un mic festin în cinstea olimpicilor. Domnii profesori aveau şi ei programată o cină festivă la un restaurant din oraş, dar dumneaei a preferat să stea cu noi. Am împărtăşit impresii despre locurile văzute şi ne-am stabilit un traseu prin oraş pentru următoarea zi, când urma să avem „program de voie”, căci tabăra olimpică se încheia. Ne-am propus să ajungem la casele memoriale ale personalităţilor din zonă: Nicolae Iorga, aflată lângă Colegiul Naţional „A.T.Laurian”, Ştefan Luchian şi... ce mai apărea pe traseu, ca să umplem timpul de dinaintea plecării. Oricum, ne-am dat seama că aveam nevoie de timp pentru a cunoaşte cu de-amănuntul multele locuri importante ale oraşului, ne-a spus doamna profesoară. Mai fusese în Botoşani, în 2009. Atunci urmaseră un alt traseu şi totuşi încă mai erau multe de văzut... Ne-a declarat că se gândeşte la o nouă revenire în oraş, când  botoşănenii vor găzdui altă ediţie a olimpiadei. Şi noi am gândit la fel. Am adormit, visându-mă pe scena teatrului, unde se premiau a doua zi olimpicii...

        Ziua a cincea. Finis coronat opus !

Festivitatea de premiere, organizată tot la Teatrul „Mihai Eminescu”, a avut întreg fastul cuvenit unei ceremonii de excepţie... Momente de bucurie pentru unii, momente de reflecţie pentru alţii.

 Am urcat emoţionată pe scenă, când mi-am auzit numele, strigat de d-na Mina Maria Rusu. Primisem un premiu, aşa cum mă încurajase d-na profesoară. Stăteam alături de acei oameni importanţi, îmi zâmbeau din sală şi mă aplaudau profesori şi elevi din toată ţara. CE SĂRBĂTOARE!!!

Recunoştinţa mea, de copil care a primit „botezul” olimpiadei naţionale se îndreapta către gazdele ospitaliere din Botoşani, care m-au făcut să trăiesc o permanentă stare de bucurie, hrănindu-mi bogat sufletul, dar şi spre d-na  profesoară care ne-a pregătit, care ne-a susţinut în permanenţă. “Vincit qui se vincit!” (învinge cine se învinge) a fost deviza acestei ediţii a olimpiadei de limbi clasice. Sunt fericită că am figurat în anul 2013 printre VINCITORES, învingătorii în lupta cu propriile temeri, îndoieli, nelinişti. A rămas sentimentul de bucurie, a rămas entuziasmul, a rămas dorinţa de a repeta această experienţă, la un nivel superior.

Drumul spre casă l-am făcut într-o stare de minunată desfătare... treceam prin locurile cu parfum de legendă, descrise de Mihail Sadoveanu în romanele sale istorice, ori în povestiri. În zonele de câmpie iarba se vedea verde, întâlneam porţiuni cu primele flori de primăvară, turme de mioare scoase la păscut de mici păstori, asemenea lui Niculăieş...

Aveam în faţa ochilor citatul expus la intrarea în holul internatului ce ne găzduise în Botoşani. Şi am gândit atunci, din nou cu recunoştinţă: „Cinste dascălilor care ne deschid ochii asupra comorilor ţării noastre... este minunat că-i avem printre noi!

     VATAMANU SABRINA,  absolventă clasa a VIII-a A, Colegiul Naţional „Mihai Viteazul”, Sf. Gheorghe

  Coordonator, prof.MARIA STOICA