Jurnal de olimpic naţional
Ziua întâi (30 martie 2013)
Cu emoţii şi cu
foarte mare bucurie am păşit în oraşul Botoşani. Eram după o călătorie de 14
ore cu trenul, urmând ruta Sf.Gheorghe-Braşov, Braşov-Ploieşti-Vest şi Ploieşti-Sud- Botoşani. În gara din Ploieşti
–Sud făcuserăm deja cunoştinţă cu grupul din Prahova, alcătuit din nouă elevi
de la Colegiile Naţionale „I.L.Caragiale” şi „Mihai Viteazu”. În tren am
cunoscut alţi colegi, toţi bucureşteni. În vagonul nostru abia am reuşit să ne
găsim locurile, din cauza afluxului de olimpici naţionali care umpluseră deja
mesele cu cărţi, dicţionare, caiete groase şi portofolii pline de subiecte
lucrate. De fapt tot trenul era plin de olimpici... urcau mereu alţii, pe
măsură ce trenul se oprea în staţiile de pe traseu: Buzău, Bacău, Vaslui, Neamţ,
Iaşi, Suceava, erau judeţele care urcau pe rând în vagoane, umplând trenul până
la refuz. Ţara întreagă era străbătută de la un capăt la altul de trenuri care se
îndreptau spre Botoşani, centrul olimpismului românesc de atîţia ani, care a
găzduit în anul 2013 ediţia a XXIII-a a
Olimpiadei Naţionale de limbi clasice.
Când am coborât
în gară, nu puteam vedea nimic din cauza ceţii groase ce se lăsase peste oraş, a
lapoviţei care începuse să bată. Înotam prin zăpada înaltă, care ne ajungea până
la genunchi şi încercam să găsim grupul din Botoşani care urma să ne preia. Se
auzeau strigăte în toate părţile: judeţele erau căutate de gazde. Se auzeau şi
strigăte de bucurie, la reîntâlnirea unor cunoştinţe vechi, sau strigăte de
spaimă, scoase de cei care se pirduseră în zăpada groasă.
Oare ce se va
întâmpla la această ediţie a olimpiadei, vom reuşi să ne depăşim emoţiile
uriaşe?- acestea erau intrebările care ne treceau prin minte pe moment.
Emoţiile noastre creşteau pe măsură ce cunoaşteam mulţimea colegilor,
competitori din alte judeţe. Cei mai buni din ţară, latinişti şi elinişti, al
căror număr era de ordinul sutelor, peste 300!
Când am intrat
în internatul Colegiului Naţional „Mihai
Eminescu” am privit mulţimea de copii ce veniseră pregătiţi pentru a obţine
titlul de bun filolog. Eram încrezătoare în forţele mele, lucrasem mult şi,
intrând în dialog cu colegele din Bucureşti, mi-am dat seama că pregătirea mea
era cel puţin egală cu a lor. M-am
îmbărbătat, ştiind că, oricum ar fi fost, lupta se putea termina prin stingerea
unei flăcări cu lacrimi de bucurie
sau, poate, de tristeţe... îmi râmânea însă experienţa unică de a fi luat
parte la o asemenea olimpiadă, iar acest gând mi-a dat tot curajul de care
aveam nevoie.
Am urcat în
camera rezervată pentru grupul nostru: cinci participante, patru de la CNMV şi
o colegă de la Korosi Csama Sandor. Nu era căldură în cămin, dar eu n-am simţit
frigul de care se plângeau toţi. Am citit, cu o uimire ce m-a umplut de
căldură, inscripţia de la intrarea în holul etajului I, unde eram cazaţi: „Cartea este lumina ce va risipi întunericul
din juru-ne, iar limba română este maica noastră; dacă am pierde-o, am rămâne
orfani şi ne-ar călca în picioare neamurile străine” (Mihail Sadoveanu). Am gândit atunci
aşa: un loc unde cartea este cinstită, unde limba română este respectată, nu ne
poate aduce decât lumină şi căldură. Cu ele în suflet, am adormit, aşteptând cu
nerăbdare a doua zi, când avea loc Festivitatea de deschidere!
YT Ziua a doua (31 martie 2013)
T
Dimineaţa a
trecut pe nesimţite. Ne-am familiarizat cu locul, mergând la cantina unde se
mânca pe serii, ca să poată fi asigurată ordinea, lăsând timpul necesar
fiecăruia să servească masa. Eram trataţi ca la restaurant, mâncarea ne era
adusă de elevii de la liceul-gazdă, care îşi luaseră în primire rolul de
ospătar, deşi profilul şcolii era tot teoretic, ca şi al liceului nostru. M-a
impresionat liniştea din sală, promptitudinea servirii, politeţea
gazdelor.
Dimineaţa ne-am
petrecut-o în cameră, repetând ceea ce lucraserăm acasă. Ştiam de la d-na
profesoară că, odată ajunşi la locul olimpiadei, nu mai sunt condiţii pentru a
învăţa ceva nou: conta doar bagajul de cunoştinţe pe care şi-l pusese fiecare
în valiză, la plecare!
Asupra
programului de tabără olimpică fuseserăm informaţi din mapele primite la
sosire. Gazdele ne lăsaseră şi nişte cadouri frumoase: reviste culturale editate
în zonă, un pix cu antetul olimpiadei, un carneţel , inscripţionat şi el, multe
pliante cu obiectivele culturale ale locului. Festivitatea de deschidere era
programată după-amiaza, la teatrul „Mihai Eminescu” din oraş. L-am cunoscut în
timpul zilei, făcând o scurtă incursiune prin centru, unde se află şi parcul cu
numele poetului nostru naţional.
Seara am intrat
cu emoţie în sala teatrului şi ne-a surprins plăcut să vedem organizatorii,
oamenii mândri că puteau susţine în oraşul
lor olimpiada naţională de limbi clasice! Oameni de cultură, ca Mina Maria Rusu,
reprezentantul MECT, prefectul Costică Măcăleţi, profesorul Theodor
Georgescu de la Universitatea Bucureşti, Inspector General Judeţean prof.
Mihaela Huncă, primarul Gheorghe Sorescu şi
subprefectul Viorel Iliuţă, cu toţii ne-au urat „Mult succes” şi ne-au
deschis ochii asupra importanţei
concursului ce avea să urmeze...
Am aflat, din
discursurile rostite de organizatori, cât de mult este preţuită cultura la
Botoşani. Toţi oficialii erau absolvenţi ai unor licee prestigioase din oraş,
foşti olimpici naţionali şi ei. Chiar şi d-na Mina Maria Rusu a recunoscut că a
făcut cândva performanţă la limba latină, ca elevă de liceu din Botoşani.
Gestul ei, de a arunca în sală florile primite, m-a impresionat... am prins o
floare, pe care am luat-o cu mine, ca primă amintire frumoasă de la olimpiadă!
Mădălina, colega mea, a prins şi ea una... oare a fost un semn acesta?
Spectacolul care
a urmat m-a umplut de încântare. Elevii de la Colegiul Naţional „A.T. Laurian”
şi Seminarul de Teologie, constituiţi în Teatrul şcolar „Catharsis” ne-au
prezentat o dramatizare după „Eneida” lui Vergilius, cartea a IV-a. Mi-a plăcut
totul: interpretarea, plină de dramatism, impresia de viaţă adusă la prezent,
costumele! Nu-mi puteam astâmpăra curiozitatea , aşa că am întrebat-o pe d-na
profesoară despre cartea dramatizată... se făcuse târziu, iar eu şi Mădălina
ascultam uimite povestea Didonei şi a lui Aneas!
Ziua a treia ( 31 mart. 2013)
Ne-am trezit
brusc, auzind nişte bătăi insistente în uşă. Era duminică. Peste noapte se
schimbase ora, aşa că somnul nostru se scurtase cu o oră. Doamna profesoară
şi-a cerut iertare, râzând, că ne-a stricat somnul de duminică şi ne-a asistat
cât timp ne-am făcut bagajul pentru proba de concurs. Conspectele lucrate,
seturile de subiecte, xa să mai repetăm înainte de probă (dacă voiam!), dar mai
ales DICŢIONARELE, faimosul dicţionar GUŢU care ne putea scoate din orice
încurcătură, după cum ne-a asigurat d-na profesoară.
Masa de
dimineaţă şi deplasarea la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” unde se desfăşura
proba au fost momentele de care-mi amintesc ca prin vis... D-na profesoară ne-a însoţit până la liceu; acolo
am studiat împreună listele cu repartiţia în săli şi, odată intraţi în şcoală,
am ştiut că de aici încolo totul va depinde numai de noi.
N-am ştiut cum a
trecut timpul probei. Am lucrat febril, am terminat rezolvarea, valorificând
toate orele puse la dispoziţia noastră. Abia când am ieşit în curtea liceului
mi-am dat seama ce mulţi elevi participaseră la olimpiadă. Toţi îşi căutau
profesorii, care-i aştepaseră afată, în frig şi-n ceaţă... se rezolvau
subiectele, iar unii se bucurau aflând că lucraseră bine, dar erau şi multe
chipuri abătute, feţe care stăteau gata să plângă!
După masa de
prânz, d-na profesoară ne-a spus că ar fi bine să ne odihnim puţin şi, dacă
dorim, să pornim prin oraş la ora 15, pentru a cunoaşte primele obiective. La
ora 17 era programat un nou spectacol la Teatrul Mihai Eminescu, susţinut de
data aceasta de actori adevăraţi..
N-am vrut să ratez
asemenea momente... ne-am îmbrăcat, eu şi Mădălina (celelalte fete dormeau
încă) şi ne-am îndreptat spre biserica Uspenia, alături de alţi olimpici din
ţară. Am trecut iarăşi prin centru, iar doamna
profesoară ne-a prezentat parcul “Mihai Eminescu”, „parcul magnoliilor şi al florilor,
impregnat de parfumul florilor de tei, în luna iunie”, după cum ni l-a
descris dumneaei. Minunatele statui ce flanchează principala alee a parcului dau
măsura imensului tezaur cultural-ştiinţific al oraşului, care a radiat
în ţară şi în lume numeroase personalităţi. Statuia marelui istoric, poet, dramaturg şi memorialist
Nicolae Iorga {1871-1940}, “scaneaza” parcă cu privirea întreg universul, am
gândit, în timp ce ne îndreptam spre biserica Uspenia...
Trecând prin
centrul vechi, o oază de frumuseţe a oraşului, am ajuns astfel la biserica
“Uspenia”, ctitorie a Elenei Rareş din anul 1552 şi locul unde a fost botezat
poetul Mihai Eminescu.
În curtea
bisericii, de sub un copac batrân se ridică bustul majestuos al poetului. În
interiorul bisericii, frescele murale ce amintesc icoanele pe sticlă pictate la
Mănăstirea Nicula (judeţul Cluj) atrag privirile turiştilor. Ne-am pozat
alături de buzoieni, competitori renumiţi la filologie clasică.
În interiorul
biserii mi-au atras atenţia frecele murale. Ochii sfinţilor parcă ne urmăresc
din locul lor de pe pereţii bisericii, ne vorbesc despre puterea supremă a lui
Dumnezeu. Chipurile ctitorilor voievozi se alătură acestui mesaj subtil al
picturilor. Suntem într-un spaţiu cu adevărat sacru aici, în locul unde pruncul
botezat a trecut în rândul creştinilor, ajungând să poarte în spiritul lui, devenit
poezie, întreaga zestre culturală a poporului român!
Spectacolul de teatru
Seara botoşănenii
ne-au arătat ce gazde bune sunt. Am fost invitaţi la o piesă de teatru ce a
făcut apel la maturitatea si
seriozitatea spectatorilor filologi.
Privind
uriaşa cupolă a teatrului, candelabrul ce parcă adăposteşte întreaga sală, iniţialele „M.E.” care „amprentează”
sala, nu puteam să nu fim impresionaţi de spiritul marelui poet, mai prezent ca
nicăieri, în sala ce-i poartă cu cinste numele!
Ziua a patra. La Ipoteşti
Şoseaua care
coteşte lin ne ajută să pătrundem în comuna Ipoteşti, locul unde căminarul
Gheorghe Eminovici s-a mutat cu familia, instalându-se în locuinţa de vară. În incinta casei
memoriale de la Ipoteşti atrage atenţia bustul poetului, a cărui privire domină
spaţiul, făcându-te să-i simţi prezenţa vie, ce impregnează locul de o imensă
spiritualitate. Suntem cu toţii impresionaţi de frumuseţea
mobilierului de epocă, a obiectelor de
decor. Tablourile vechi ale familiei, poeziile manuscris ale lui Mihai Eminescu
ne fac să retrăim o vârstă de aur a literaturii române ! Este emoţionant, cu
siguranţă.
În imaginile pe
care le-am imortalizat cu ajutorul apratului de fotografiat regăsim camera
fetelor, a surorilor poetului. Patul, orientat spre răsărit, este străjuit de
icoane şi candelă, împodobite cu ştergar cusut în casă de mâini iscusite: „Ţăran
român, Măria Ta!” îţi vine să exclami, văzând atăta respect pentru frumos şi
simplitate.
Biserica familiei
Raluca Eminovici
a cumpărat cu 200 de galbeni bisericuţa din sat, dar a lăsat creştinii să vină
la slujbe. În schimb, ea avea grijă de biserică si plătea preotul, care ţinea slujbe pentru familia poetului, având
totodată grijă de toţi enoriaşii... În partea dreaptă se află cimitirul, cu
mormintele familiei poetului. Tot în curtea casei memoriale a lui Eminescu se află Casa Papadopol, o casă
țărănească de epocă în stil moldovenesc,
care a aparținut ultimului
proprietar al moșiei Ipotești - doctorul Papadopol. El a donat statului român
proprietatea, devenită Complexul Muzeal de la Ipoteşti. Cuprindem cu privirea
întreaga zonă, imaginându-ne ce a gândit marele poet, având în jurul său
dealurile terasate, care ocroteau locul, permiţând spiritului să colinde... Îmi
vine în minte poezia „ Sara pe deal”, scrisă parcă în acest peisaj. Din spatele
curţii, văruită în culori vii, ne priveşte clădirea Şcolii Gimnaziale „Mihai
Eminescu”. O fereastră deschisă lasă perdelele să fluture în vânt, în adierea
vântului subţire. Ne-am bucurat copilăreşte: începuse primâvara!
Cu greu ne-am despărţit de Ipoteşti.
Venise timpul plecării, iar noi încă mai aveam ce vizita, dar trebuia să ne
conformăm programului strict care includea multe momente importante.
Am lăsat în urmă frumoasele locuri,
promiţându-ne să revenim cu o altă ocazie... poate, cine ştie, la o altă
olimpiadă naţională!
Intrând în Botoşani, d-na profesoară a
rugat şoferul să oprească la o agenţie de voiaj de unde ne-a cumpaărat biletele
de întoarcere. Hotărâse să călătorim cu un autocar pe care ni-l recomandaseră
colegii din Braşov, care-l folosiseră şi la venire. Ce ne-am bucurat aflând că
vom face numai opt ore pe drum, cu popas la jumătatea distanţei spre casă!
La masa de prânz nu am fost în stare să
mănânc nimic, atât eram de neliniştită, aşteptând rezultatele care urmau să fie
afişate la ora 15. Şi colegele mele abia
puteau să înghită ceva, deşi doamna profesoară se străduia să ne liniştească,
argumentând că avem nevoie de forţe pentru întoarcere. Adevăratul examen îl
dăduse fiecare acasă, pentru sine, în tot timpul cât se pregătise. Aici urma să
primim doar confirmarea: dacă muncisem suficient, dacă eram cu adevărat foarte
buni, figurând printre cei mai buni din ţară!
Rumoarea care a început în curtea
internatului ne-a dat de ştire că se afişaseră rezultatele, mai devreme decât
era anunţat. Am alergat într-un suflet spre liceul „Mihai Eminescu”, încercând
să ne facem loc prin mulţime. Răzbătând cu greu spre avizierul unde se
afişaseră listele, ne-am văzut în sfârşit numele şi am putut afla ce notă
primise fiecare. Eu aveam 8,73. Nu ştiam dacă era suficient pentru un premiu,
dar eram mulţumită. Mădălina obţinuse şi ea 7,84. Ne-am întors la cămin, ca s-o
anunţăm pe d-na profesoară. Dumneaei ne-a felicitat spunând că sunt nişte note
foarte bune, ţinând cont de concurenţa masivă din acel an şi prestigiul de care se bucură studiul limbii
latine în alte zone din ţară. Noi, la drept vorbind, am participat la olimpiadă
de dragul profesoarei noastre. Abia mai târziu a început să ne placă ceea ce
făceam...
După ce a văzut şi d-na profesoară listele
afişate, a intrat în camera unde aşteptam, încă foarte emoţionate, şi mi-a
spus: „Sabrina, ai salvat onoarea judeţului. Avem premiu la naţională!” Eu m-am
mirat... cum? că încă nu erau anunţate premiile, pe lista rezultatelor... Sfătuindu-mă să fiu încrezătoare, deoarece
nota obţinută mă situa sus în clasament, doamna profesoară ne-a îndemnat să
participăm la programul de tabără olimpică ce avea stabilită vizitarea Muzeului
Judeţean de Istorie. Nu puteam rata ocazia de a pătrunde în clădirea pe care o
admiram zilnic, trecând prin centrul oraşului. Ne-am dus, împreună cu d-na
profesoară, şi nu am regretat.
... Am revenit în centrul vechi al
oraşului, numit de localnici „Calea pietonală”. Multe clădiri cu antetul de
monumente istorice, edificiul impresionant al tribunalului, muzee, biserici,
chiar mănăstiri. Muzeul Judeţean al oraşului Botoşani este şi el o bijuterie
arhitectonică ce-şi etalează frumuseţea, străjuind istoria română cu zidurile
sale groase şi vechi.
Masivele scări
din marmură ne conduc până la etajul unu , unde sunt expuse picturi aparţinând
artiştilor locali. Cel mai cunoscut este Ştefan Luchian, desigur. Sălile sunt
amenajate pe epoci, prezentând dovezi ale vechimii poporului român. Ceramica de
Cucuteni impresionează prin aspectul ei stilizat.
Vase din lut, cu rol funcţional, monede
vechi, de pe vremea dacilor şi a romanilor, din bronz şi chiar din aur sau
argint.
Monede dispuse circular, iar în centru - bijuterii rafinat lucrate.
O icoană pictată de Ştefan Luchian, şevaletul şi fotoliul pictorului îmi atrag instantaneu privirea... aşteptam parcă să apară pictorul, ca să-şi reia munca la şevalet.
O icoană pictată de Ştefan Luchian, şevaletul şi fotoliul pictorului îmi atrag instantaneu privirea... aşteptam parcă să apară pictorul, ca să-şi reia munca la şevalet.
În dreapta, vioara lui George Enescu, dar
şi caietul cu piese compuse de el: POEMA ROMÂNĂ, RAPSODIILE ROMÂNE, inspirate
de muzica populară românească, cele care au făcut ocolul pământului, devenind
bun de folosinţă universală!
Într-o altă sală ne întâmpină mărturii ale Unirii Principatelor Române... Drapelul României Unite, protejat de o plasă transparentă, păstrează intacte însemnele nobile ale istoriei noastre.
Multe obiecte de epocă: ceas, telefon, veselă, tacâmuri amintind sfârşitul secolului al XIX-lea, ne uimesc. Suntem purtaţi, rând pe rând, prin secole de cultură, prin veacuri de civilizaţie românească.
Într-o altă sală ne întâmpină mărturii ale Unirii Principatelor Române... Drapelul României Unite, protejat de o plasă transparentă, păstrează intacte însemnele nobile ale istoriei noastre.
Multe obiecte de epocă: ceas, telefon, veselă, tacâmuri amintind sfârşitul secolului al XIX-lea, ne uimesc. Suntem purtaţi, rând pe rând, prin secole de cultură, prin veacuri de civilizaţie românească.
Personalităţile
ştiinţifice şi culturale din Botoşani ocupă o sală imensă. Ne privesc de pe
pereţi chipuri acoperite de patina timpului: matematicieni, biologi, fizicieni,
pictori, muzicieni, istorici, medici iluştri, scriitori... Nu-mi vine în minte decât aceasta: „Doamne,
Dumnezeule, câtă bogăţie! Ce cultură uriaşă are ţara noastră! Dacă ar fi numai
personalităţile din Botoşani, tot am avea cât să ajungă pentru o întreagă ţară!
Cum să nu fii mândru că eşti român? îmi venea să strig, ca să se audă
pretutindeni. Cum să nu îţi respecţi trecutul neamului, cum să nu îţi cinsteşti
personalităţile... şi, mai ales, cum să nu îţi iubeşti ţara?
M-am uitat la
colegii din celelalte judeţe care străbăteau şi ei sălile muzeului. Tăcerea
păstrată, ca într-o catedrală, licărul din ochi îmi dădeau de înţeles că şi ei
sunt impresionaţi. Abia atunci am înţeles frumuseţea experienţei la care luasem
parte, acceptând să lucrez pentru olimpiada de limbi clasice. Mi se oferise
ocazia de a mă bucura din plin de un câştig cultural de care cu siguranţă nu
aveau parte cei care rămăsesră acasă, pentru a-şi petrece în mod placid timpul.
Am intrat în
vorbă cu colegi din alte judeţe... ce frumoşi erau, ce cuviincioşi, ce
comentarii intelgente făceau la plecare, în holul muzeului, unde ne-am oprit să
cumpărăm nişte suveniruri! Ce mândră eram că stăteam alături de ei, printre
filologi!
Seara d-na profesoară ne-a însoţit din nou
la cantina liceului unde gazdele organizaseră un mic festin în cinstea olimpicilor.
Domnii profesori aveau şi ei programată o cină festivă la un restaurant din
oraş, dar dumneaei a preferat să stea cu noi. Am împărtăşit impresii despre
locurile văzute şi ne-am stabilit un traseu prin oraş pentru următoarea zi,
când urma să avem „program de voie”, căci tabăra olimpică se încheia. Ne-am
propus să ajungem la casele memoriale ale personalităţilor din zonă: Nicolae
Iorga, aflată lângă Colegiul Naţional „A.T.Laurian”, Ştefan Luchian şi... ce
mai apărea pe traseu, ca să umplem timpul de dinaintea plecării. Oricum, ne-am
dat seama că aveam nevoie de timp pentru a cunoaşte cu de-amănuntul multele
locuri importante ale oraşului, ne-a spus doamna profesoară. Mai fusese în
Botoşani, în 2009. Atunci urmaseră un alt traseu şi totuşi încă mai erau multe
de văzut... Ne-a declarat că se gândeşte la o nouă revenire în oraş, când botoşănenii vor găzdui altă ediţie a
olimpiadei. Şi noi am gândit la fel. Am adormit, visându-mă pe scena teatrului,
unde se premiau a doua zi olimpicii...
Ziua
a cincea. Finis coronat opus !
Festivitatea de
premiere, organizată tot la Teatrul „Mihai Eminescu”, a avut întreg fastul
cuvenit unei ceremonii de excepţie... Momente de bucurie pentru unii, momente
de reflecţie pentru alţii.
Am urcat emoţionată pe scenă, când mi-am auzit
numele, strigat de d-na Mina Maria Rusu. Primisem un premiu, aşa cum mă
încurajase d-na profesoară. Stăteam alături de acei oameni importanţi, îmi
zâmbeau din sală şi mă aplaudau profesori şi elevi din toată ţara. CE
SĂRBĂTOARE!!!
Recunoştinţa
mea, de copil care a primit „botezul” olimpiadei naţionale se îndreapta către
gazdele ospitaliere din Botoşani, care m-au făcut să trăiesc o permanentă stare
de bucurie, hrănindu-mi bogat sufletul, dar şi spre d-na profesoară care ne-a pregătit, care ne-a susţinut
în permanenţă. “Vincit qui se vincit!” (învinge cine se învinge) a fost deviza
acestei ediţii a olimpiadei de limbi clasice. Sunt fericită că am figurat în
anul 2013 printre VINCITORES, învingătorii în lupta cu propriile temeri,
îndoieli, nelinişti. A rămas sentimentul de bucurie, a rămas entuziasmul, a
rămas dorinţa de a repeta această experienţă, la un nivel superior.
Drumul spre casă
l-am făcut într-o stare de minunată desfătare... treceam prin locurile cu
parfum de legendă, descrise de Mihail Sadoveanu în romanele sale istorice, ori în
povestiri. În zonele de câmpie iarba se vedea verde, întâlneam porţiuni cu
primele flori de primăvară, turme de mioare scoase la păscut de mici păstori,
asemenea lui Niculăieş...
Aveam în faţa
ochilor citatul expus la intrarea în holul internatului ce ne găzduise în
Botoşani. Şi am gândit atunci, din nou cu recunoştinţă: „Cinste dascălilor care
ne deschid ochii asupra comorilor ţării noastre... este minunat că-i avem
printre noi!
VATAMANU
SABRINA, absolventă clasa a VIII-a A,
Colegiul Naţional „Mihai Viteazul”, Sf. Gheorghe
Coordonator, prof.MARIA STOICA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu