Trecea zilnic pe lângă noi. Ne arunca o privire scurtă, severă, uşor
absentă. Părea detaşată de lume şi totuşi privirea aceea scurtă, percutantă, ne
arăta că este extrem de prezentă, interesată
de lumea pe care o cerceta vioi prin ochelarii cu rame de plastic, roşu-
cărămizii. Era mereu singură.
Pe aleile spitalului se perindau zilnic numeroşi pacienţi. Îi vedeam în
sălile de tratament, la băi ori la mofetă, îi întâlneam chiar şi pe drumurile
din apropierea spitalului, recomandate nouă pentru plimbările cotidiene, îi
regăseam la masă. Cu timpul învăţasem numele multora, ştiam de ce boală suferă,
ce familie au… eram legaţi cu toţii de o dramă anume, care provocase boala de
inimă, aducându-ne la tratament în acel spital. Era ştiut, nimeni nu venea
acolo ca să se răsfeţe, iar chipurile diverse ale pacienţilor lăsau să se întrevadă
drame adânci, mascate sub un zâmbet cald, care însoţea dialogurile cu membrii
stabilimentului.
Cu ea nu vorbea nimeni, dar părea că
nu suferă din cauza asta. Urmărea un obiectiv numai de ea ştiut, către
care se îndrepta progresiv, cu fiecare zi, pe măsură ce treceau zilele
petrecute acolo.
Într-o seară ni s-au întâlnit privirile. M-a măsurat scurt din ochi... privirea îi era caldă, însă nu mi-a vorbit.
Şi-a continuat plimbarea pe alee, mergând parcă pe urmele soarelui în asfinţit,
până s-a dizolvat în baia de lumină care încălzea creştetul muntelui.
Nici pe noi două nu ne interesa mulţimea, nici măcar prezenţa insolită pe
alei a unei femei elegante şi frumoase. Eram cu sufletul zdrobit, eu nu conştientizasem încă ce se întâmplase cu
noi. Nu ştiam cum aveam să depăşim
încercarea teribilă prin care trecuserăm... trăind în ritmul impus de spital, speram că
vom reîncepe cumva să trăim, obişnuindu-ne cu o altă viaţă, din care dispăruse bucuria.
Într-o zi am ieşit cu mama de la masa de prânz. O aşteptam pe Doina, care
mânca la altă secţie, urmând să pornim într-o incursiune pe drumul pietruit,
planul înclinat construit de dr. Benedeck pentru bolnavii cardiaci.
Am îmbiat-o pe mama să ne aşezăm pe un leagăn, în faţa cantinei, iar ea a
acceptat nesperat de uşor, cu toate că până atunci abia aştepta să ajungă în
cameră, fugind de lumea din jur. Remarcând că leagănul nu era liber, am cerut
permisiunea să ne aşezăm.
-
Putem
să stăm şi noi cu dumneavoastră? am întrebat.
-
Bineînţeles,
e loc destul, mi-a răspuns cu voce caldă femeia.
Timbrul plăcut al
vocii, dar şi accentul moldovenesc, mi-au atras atenţia. O recunoscusem pe
doamna solitară de pe aleile parcului şi nu mi-am putut ascunde uimirea la
auzul accentului. Nu mai era ardelenesc,
de Bistriţa ori Mureş, nu era nici de Bucureşti sau de Bacău, ci venea de
undeva de peste Prut. Avea inflexiuni calde, care topeau consoanele în bolta
palatală, ca pe o acadea consumată cu plăcere de un copil. Vocea aceea
melodioasă, cu modulaţiuni dulci, venea în contrast cu imaginea persoanei pe
care o văzusem întotdeauna singură, ceea ce îmi trezise impresia că este severă
şi glacială. Într-un elan de simpatie, m-am uitat întrebător la ea şi i-am
spus:
- Dumneavoastră aveţi accent moldovenesc pronunţat... aşa vorbesc doar cei care
vin din Basarabia. Sunteţi cumva din Chişinău? am riscat o întrebare cam
puerilă, în timp ce încercam o studiere atentă a doamnei cu chip frumos pe care
o crezusem până atunci inabordabilă.
- A, nu,... soţul meu este din Republica Moldova, este moldovan, adică. Pe
el îl cheamă Gheorghe, dar eu sunt Liudmila, ne-am cunoscut la Moscova, la
facultate, şi am venit să trăim împreună în România.
- Liudmila, ce nume frumos, am murmurat eu. Îmi evocă nişte versuri
minunate, puse pe muzică de Tudor Gheorghe… aţi ascultat vreodată
« Te-am iubit, Liudmila », după poezia lui George Ţărnea.?
Liudmila nu ştia de existenţa poeziei… i-am reprodus câteva versuri, spunând că stilul
ei aminteşte de Serghei Esenin, un poet rus pe care-l preţuiesc mult, aşa cum
sunt numeroşi oameni de cultură din Rusia… scriitori, compozitori, regizori
geniali care aparţin de mult timp culturii universale.
În timp ce vorbeam despre Esenin,
Liudmilei i s-au umezit ochii :
- Să ştiţi că a fost poetul preferat al tatei… când eram copil, îmi citea din el, ca dintr-o Biblie. Şi
acum păstrez volumul pe care l-a avut tata şi l-a plimbat cu sine prin toate
locurile, pe unde a ajuns.
Mai târziu am aflat că Liudmila se născuse într-un sat din Rusia, aflat la
şapte km distanţă de satul lui Esenin. Mama ei făcea o vizită socrilor, care
locuiau acolo, în vecinătatea satului cu nume de poveste…Ea a copilărit la
Moscova, apoi la Viena, unde tatăl ei era ataşat diplomatic. După război s-a
refugiat la ţară, scăpând de persecuţiile comuniştilor. S-a înscris mai târziu
la facultate şi, cu toate că studiase vioara, a ajuns la o facultate de
hidroenergetică. Acolo l-a cunoscut pe viitorul soţ şi, pentru că amândoi erau
tineri şi entuziaşti, au hotărât să-şi facă un destin în România, care şi ea
îşi contura o nouă viaţă.
Au fost multe seri petrecute la
Covasna, în legănarea poveştilor spuse de Liudmila despre o Românie incredibil
de frumoasă, în tinereţea ei “revoluţionară”. Să fi fost harul ei de povestitor,
să fi fost primăvara care-şi trimitea spre cer jerba de culoare şi parfum a
pomilor înfloriţi, să fi fi fost dorul pe care-l purtam în piept, după un timp
de poveste, al începuturilor idilice din propria viaţă... nu ştiu ce anume
trebuie să fi fost.
Liudmila ne-a zugrăvit o imagine a Bucureştiului de altădată, care-şi
continua viaţa muzicală, teatrală, care construia intens, adăugând cartiere
moderne pentru românimea muncitoare. Privind istoria românească postbelică prin
ochii ei, am descoperit o ţară care te îndemna s-o iubeşti, fiindcă vorbea
despre tinereţe şi entuziasm, cinste, onestitate, credinţă, speranţă, dorinţa
de a construi... Liudmila, care alesese să-şi trăiască tinereţea într-o ţară tânără,
s-a identificat cu destinul României, participând la tot ce însemnase viaţă
liberă, constructivism, responsabilitate. Acea viaţă, aflată dincolo de închisorile comuniste şi
lagărele de exterminare care au decimat intelectualitatea română.
M-a surprins într-o zi o afirmaţie:
- În România noi ne-am simţit întotdeauna acasă. Am găsit aici o viaţă
culturală intensă, de care ne-am bucurat
din plin. Teatru, operă, operetă, ca în orice capitală europeană. Mulţi artişti
tineri, de mare valoare, actori, cântăreţi de operă şi operetă, de muzică
uşoară. Ne-a înşirat, enciclopedic, nume felurite.
După ce ne-am despărţit de Liudmila, am reflectat mult timp la cele
povestite de ea. Evocând momente din propria viaţă, ea ne aducea în faţa
ochilor pentru prima oară o istorie lipsită de contradicţii, în care
tinereţea şi entuziasmul funcţionaseră din plin. Cu ochii aburiţi de lacrimi, Liudmila ne
povestea despre hidrocentralele pe care
le construise alături de soţul ei, într-o epocă de tinereţe când se
îndrăgostise irevocabil de România.
Imaginea rusoaicei frumoase, care putea vorbi ceasuri întregi despre ceea
ce definise istoria ţării dintr-o perioadă a realizărilor “patriotice şi
revoluţionare”, eliberate de orice
ideologie comunistă, ne-a impresionat, pe mine şi pe Doina. Îi ceream mereu să ne povestească alte şi alte
amintiri frumoase... ascultând-o, reuşeam să uităm, ori să ne suportăm propriul
prezent.
Am întrebat-o, mai târziu, de ce nu
pune pe hârtie toate amintirile care ne-ar putea ajuta să înţelegem o
perioadă istorică atât de controversată. Mi-a replicat cu simplitate :
- Ca noi sunt mulţi… nu cred că amintirile mele ar interesa pe cineva...
Răspunsul Liudmilei nu m-a mulţumit. Încă sper că într-o bună zi ea îşi va
scoate din sertar albumul cu fotografii şi va da viaţă amintirilor, aşternând
pe hărtie mărturii despre prietenia româno-rusă care şi-a găsit împlinirea
firesc în România secolului trecut.
O incursiune prin vieţile părinţilor noştri,
dintr-o Românie aureolată de frenezia construcţiilor durabile, cum sunt
hidrocentralele proiectate de Liudmila şi moldovanul ei soţ, este binevenită
astăzi, când am învăţat să demolăm cu obstinaţie, fără a mai pune nimic în loc.
Alina
Ghica
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu