Olimpici naţionali în 2009...

                                      Pe drumul spiritualităţii

În anul 2009, în  perioada 11-16 aprilie din vacanţa de primăvară s-a desfăşurat la Botoşani cea de-a XXII-a ediţie a Olimpiadei de limbi clasice , care a lăsat urme adânci în memoria participanţilor.

Într-o atmosferă de veritabilă primenire a cugetului şi a simţirii,  olimpicii naţionali s-au întâlnit în spaţiul generos al zonei din Nordul Moldovei care a dat României şi universalităţii nume prestigioase ale culturii şi ştiinţei naţionale: poetul Mihai Eminescu, pictorii Ştefan Luchian şi Octav Băncilă, compozitorul George Enescu, matematicianul şi filosoful Octav Onicescu, istoricul Nicolae Iorga, dramaturgul Mihail Sorbul, biologul Grigore Antipa, lingvistul Alexandru Graur, Patriarhul Teoctist şi Părintele Cleopa, ca şi alţi nenumăraţi ctitori de cultură şi civilizaţie romăneasca de care întregul neam este mândru.

Am pornit la drum cu emoţiile inerente unei competiţii naţionale, ştiind că ne vom întâlni cu profesori de marcă ai ţării, iar elevii se vor confrunta cu subiecte dificile, menite să aducă în prim-plan pe cei mai buni, dintre cei care alcătuiesc "o veritabilă aristocraţie a spiritului”, după cum afirma prof.univ.Traian Diaconescu de la Universitatea lexandru Ioan Cuza din Iaşi,  în cuvântul rostit la Festivitatea de deschidere a olimpiadei.din data de 12 aprilie.

Impresiile acumulate au fost copleşitoare, de aceea cu greu se poate face o sinteză a evenimentelor trăite .Drumul către acest oraş a fost semnificativ:  :în fiecare staţie de pe traseul Bucureşti-Botoşani, trenul încărca noi loturi olimpice, iar vagoanele se transformau treptat în săli ample de studiu, în care elevii citeau cu râvnă neostoită multele cărţi, conspecte,  purtate în bagajul de mână.

Întâmpinaţi călduros de gazdele botoşănene, am fost îndrumaţi către locul unde urma să fim găzduiţi, grupul din Covasna având prilejul de a cunoaşte condiţiile excelente de cazare asigurate de internatul Colegiului Naţional August Treboniu.Laurian, unde s-a desfăşurat şi proba de concurs.

Ziua de 14 aprilie a marcat pentru  noi  o dublă bucurie: la ora 18 s-au afişat rezultatele, care erau  deosebit de frumoase pentru judeţul Covasna, iar la ora 20, în sala Teatrului Mihai Eminescu din Botoşani, în cadrul unui program complex, a avut loc Fesivitatea de lansare a cărţii “Aetas aurea-Feţele unui veac”, autor Maria Stoica.

Deşi concurenţa din acest an a fost extreme de dură, cele două eleve de la C.N. "Mihai Viteazul" din Sf.Gheorghe pot fi mândre de reuşita lor. Grigoroşcuţă Maria Diana , din clasa a IX-a C, a obţinut Premiul III, cu media 9,50 şi felicitări pentru cea mai bună rezolvare a subiectelor de strictă specialitate. La fel de importantă este performanţa elevei Novac Izabela, din aceeaşi clasă de uman, care a obţinut Menţiune, cu media 8,70.

În mod excepţional, la Festivitatea de premiere,  beneficiarii premiilor I, II şi III au rămas în faţa publicului din sală, fiind răsplătiţi cu îndelungi aplauze, iar profesorii care au asigurat pregătirea premianţilor au primit o Diplomă de excelenţă care să consemneze acest lucru. Le-au înmânat-o chiar elevii pregătiţi de ei, în aplauzele publicului.

A fost o perioadă extrem de solicitantă, venind să răsplătească  munca în echipă a celor mai studioşi elevi care, ignorând tentaţiile moderne, si-au jertit cu generozitate timpul liber, pregătindu-se pentru cea mai importantă întrecere din viaţa lor.

Dacă am fi întrebaţi astăzi ce ne-a plăcut în mod deosebit la Botoşani, am răspunde la unison: frumuseţea şi curăţenia oraşului, ospitalitatea gazdelor, atmosfera de elevaţie culturală, bucuria neasemuită pe care o transmite întălnirea cu asemenea locuri încărcate de o profundă spiritualitate.

                                                    Prof. Maria Stoica,C.N.Mihai Viteazul

 

           

Fe stivitatea de deschidere

Presedinte onorific: prof.univ.Traian Diaconescu,Univ.A.I.Cuza 

 

Steagul Colegiului August Treboniu Laurian , din 1859

  

Lansarea cărţii “Aetas aurea-Feţele uni veac” (autor Maria Stoica)

                         în seara zilei de 14 aprilie 2009

    

În vizită la Casa Memorială Nicolae Iorga,  0000ooFestivitatea de premiere la Casa de                            

                           la 15 aprilie2009                                 Cultură a Sindicatelor, 16 aprilie

,

Tudor Gheorghe - Refrene dintr-un Bucureşti european

Pe drumul spiritualităţii

Jurnal de olimpic naţional

Ziua întâi  (30 martie 2013)

Cu emoţii şi cu foarte mare bucurie am păşit în oraşul Botoşani. Eram după o călătorie de 14 ore cu trenul, urmând ruta Sf.Gheorghe-Braşov, Braşov-Ploieşti-Vest şi  Ploieşti-Sud- Botoşani. În gara din Ploieşti –Sud făcuserăm deja cunoştinţă cu grupul din Prahova, alcătuit din nouă elevi de la Colegiile Naţionale „I.L.Caragiale” şi „Mihai Viteazu”. În tren am cunoscut alţi colegi, toţi bucureşteni. În vagonul nostru abia am reuşit să ne găsim locurile, din cauza afluxului de olimpici naţionali care umpluseră deja mesele cu cărţi, dicţionare, caiete groase şi portofolii pline de subiecte lucrate. De fapt tot trenul era plin de olimpici... urcau mereu alţii, pe măsură ce trenul se oprea în staţiile de pe traseu: Buzău, Bacău, Vaslui, Neamţ, Iaşi, Suceava, erau judeţele care urcau pe rând în vagoane, umplând trenul până la refuz. Ţara întreagă era străbătută de la un capăt la altul de trenuri care se îndreptau spre Botoşani, centrul olimpismului românesc de atîţia ani, care a găzduit în anul 2013 ediţia a  XXIII-a a Olimpiadei Naţionale de limbi clasice.

Când am coborât în gară, nu puteam vedea nimic din cauza ceţii groase ce se lăsase peste oraş, a lapoviţei care începuse să bată. Înotam prin zăpada înaltă, care ne ajungea până la genunchi şi încercam să găsim grupul din Botoşani care urma să ne preia. Se auzeau strigăte în toate părţile: judeţele erau căutate de gazde. Se auzeau şi strigăte de bucurie, la reîntâlnirea unor cunoştinţe vechi, sau strigăte de spaimă, scoase de cei care se pirduseră în zăpada groasă.

Oare ce se va întâmpla la această ediţie a olimpiadei, vom reuşi să ne depăşim emoţiile uriaşe?- acestea erau intrebările care ne treceau prin minte pe moment. Emoţiile noastre creşteau pe măsură ce cunoaşteam mulţimea colegilor, competitori din alte judeţe. Cei mai buni din ţară, latinişti şi elinişti, al căror număr era de ordinul sutelor, peste 300!

Când am intrat în  internatul Colegiului Naţional „Mihai Eminescu” am privit mulţimea de copii ce veniseră pregătiţi pentru a obţine titlul de bun filolog. Eram încrezătoare în forţele mele, lucrasem mult şi, intrând în dialog cu colegele din Bucureşti, mi-am dat seama că pregătirea mea era cel puţin egală cu a lor.  M-am îmbărbătat, ştiind că, oricum ar fi fost, lupta se putea termina prin stingerea unei flăcări cu lacrimi de bucurie  sau,  poate,  de tristeţe...  îmi râmânea însă experienţa unică de a fi luat parte la o asemenea olimpiadă, iar acest gând mi-a dat tot curajul de care aveam nevoie.

Am urcat în camera rezervată pentru grupul nostru: cinci participante, patru de la CNMV şi o colegă de la Korosi Csama Sandor. Nu era căldură în cămin, dar eu n-am simţit frigul de care se plângeau toţi. Am citit, cu o uimire ce m-a umplut de căldură, inscripţia de la intrarea în holul etajului I, unde eram cazaţi: „Cartea este lumina ce va risipi întunericul din juru-ne, iar limba română este maica noastră; dacă am pierde-o, am rămâne orfani şi ne-ar călca în picioare neamurile străine” (Mihail Sadoveanu). Am gândit atunci aşa: un loc unde cartea este cinstită, unde limba română este respectată, nu ne poate aduce decât lumină şi căldură. Cu ele în suflet, am adormit, aşteptând cu nerăbdare a doua zi, când avea loc Festivitatea de deschidere!

YT Ziua a doua (31 martie 2013)

T

Dimineaţa a trecut pe nesimţite. Ne-am familiarizat cu locul, mergând la cantina unde se mânca pe serii, ca să poată fi asigurată ordinea, lăsând timpul necesar fiecăruia să servească masa. Eram trataţi ca la restaurant, mâncarea ne era adusă de elevii de la liceul-gazdă, care îşi luaseră în primire rolul de ospătar, deşi profilul şcolii era tot teoretic, ca şi al liceului nostru. M-a impresionat liniştea din sală, promptitudinea servirii, politeţea gazdelor. 

Dimineaţa ne-am petrecut-o în cameră, repetând ceea ce lucraserăm acasă. Ştiam de la d-na profesoară că, odată ajunşi la locul olimpiadei, nu mai sunt condiţii pentru a învăţa ceva nou: conta doar bagajul de cunoştinţe pe care şi-l pusese fiecare în valiză, la plecare!

Asupra programului de tabără olimpică fuseserăm informaţi din mapele primite la sosire. Gazdele ne lăsaseră şi nişte cadouri frumoase: reviste culturale editate în zonă, un pix cu antetul olimpiadei, un carneţel , inscripţionat şi el, multe pliante cu obiectivele culturale ale locului. Festivitatea de deschidere era programată după-amiaza, la teatrul „Mihai Eminescu” din oraş. L-am cunoscut în timpul zilei, făcând o scurtă incursiune prin centru, unde se află şi parcul cu numele poetului nostru naţional.

Seara am intrat cu emoţie în sala teatrului şi ne-a surprins plăcut să vedem organizatorii, oamenii mândri  că puteau susţine în oraşul lor olimpiada naţională de limbi clasice! Oameni de cultură, ca Mina Maria Rusu, reprezentantul MECT,  prefectul  Costică Măcăleţi, profesorul Theodor Georgescu de la Universitatea Bucureşti, Inspector General Judeţean prof. Mihaela  Huncă,  primarul Gheorghe Sorescu şi subprefectul  Viorel Iliuţă,  cu toţii ne-au urat „Mult succes” şi ne-au deschis ochii asupra importanţei  concursului ce avea să urmeze...

Am aflat, din discursurile rostite de organizatori, cât de mult este preţuită cultura la Botoşani. Toţi oficialii erau absolvenţi ai unor licee prestigioase din oraş, foşti olimpici naţionali şi ei. Chiar şi d-na Mina Maria Rusu a recunoscut că a făcut cândva performanţă la limba latină, ca elevă de liceu din Botoşani. Gestul ei, de a arunca în sală florile primite, m-a impresionat... am prins o floare, pe care am luat-o cu mine, ca primă amintire frumoasă de la olimpiadă! Mădălina, colega mea, a prins şi ea una... oare a fost un semn acesta?

Spectacolul care a urmat m-a umplut de încântare. Elevii de la Colegiul Naţional „A.T. Laurian” şi Seminarul de Teologie, constituiţi în Teatrul şcolar „Catharsis” ne-au prezentat o dramatizare după „Eneida” lui Vergilius, cartea a IV-a. Mi-a plăcut totul: interpretarea, plină de dramatism, impresia de viaţă adusă la prezent, costumele! Nu-mi puteam astâmpăra curiozitatea , aşa că am întrebat-o pe d-na profesoară despre cartea dramatizată... se făcuse târziu, iar eu şi Mădălina ascultam uimite povestea Didonei şi a lui Aneas!

Ziua a treia ( 31 mart. 2013)

Ne-am trezit brusc, auzind nişte bătăi insistente în uşă. Era duminică. Peste noapte se schimbase ora, aşa că somnul nostru se scurtase cu o oră. Doamna profesoară şi-a cerut iertare, râzând, că ne-a stricat somnul de duminică şi ne-a asistat cât timp ne-am făcut bagajul pentru proba de concurs. Conspectele lucrate, seturile de subiecte, xa să mai repetăm înainte de probă (dacă voiam!), dar mai ales DICŢIONARELE, faimosul dicţionar GUŢU care ne putea scoate din orice încurcătură, după cum ne-a asigurat d-na profesoară.

Masa de dimineaţă şi deplasarea la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” unde se desfăşura proba au fost momentele de care-mi amintesc ca prin vis...  D-na profesoară ne-a însoţit până la liceu; acolo am studiat împreună listele cu repartiţia în săli şi, odată intraţi în şcoală, am ştiut că de aici încolo totul va depinde numai de noi.

N-am ştiut cum a trecut timpul probei. Am lucrat febril, am terminat rezolvarea, valorificând toate orele puse la dispoziţia noastră. Abia când am ieşit în curtea liceului mi-am dat seama ce mulţi elevi participaseră la olimpiadă. Toţi îşi căutau profesorii, care-i aştepaseră afată, în frig şi-n ceaţă... se rezolvau subiectele, iar unii se bucurau aflând că lucraseră bine, dar erau şi multe chipuri abătute, feţe care stăteau gata să plângă!

După masa de prânz, d-na profesoară ne-a spus că ar fi bine să ne odihnim puţin şi, dacă dorim, să pornim prin oraş la ora 15, pentru a cunoaşte primele obiective. La ora 17 era programat un nou spectacol la Teatrul Mihai Eminescu, susţinut de data aceasta de actori adevăraţi..

N-am vrut să ratez asemenea momente... ne-am îmbrăcat, eu şi Mădălina (celelalte fete dormeau încă) şi ne-am îndreptat spre biserica Uspenia, alături de alţi olimpici din ţară. Am trecut iarăşi prin centru, iar  doamna profesoară ne-a prezentat parcul “Mihai Eminescu”,  „parcul magnoliilor şi  al florilor,  impregnat de parfumul florilor de tei, în luna iunie”, după cum ni l-a descris dumneaei. Minunatele statui ce flanchează principala alee a  parcului dau  măsura imensului tezaur cultural-ştiinţific al oraşului, care a radiat în ţară şi în lume numeroase personalităţi. Statuia marelui  istoric, poet, dramaturg şi memorialist Nicolae Iorga {1871-1940}, “scaneaza” parcă cu privirea întreg universul, am gândit, în timp ce ne îndreptam spre biserica Uspenia...

Trecând prin centrul vechi, o oază de frumuseţe a oraşului, am ajuns astfel la biserica “Uspenia”, ctitorie a Elenei Rareş din anul 1552 şi locul unde a fost botezat poetul Mihai Eminescu.                                                                                             

În curtea bisericii, de sub un copac batrân se ridică bustul majestuos al poetului. În interiorul bisericii, frescele murale ce amintesc icoanele pe sticlă pictate la Mănăstirea Nicula (judeţul Cluj) atrag privirile turiştilor. Ne-am pozat alături de buzoieni, competitori renumiţi la filologie clasică.

În interiorul biserii mi-au atras atenţia frecele murale. Ochii sfinţilor parcă ne urmăresc din locul lor de pe pereţii bisericii, ne vorbesc despre puterea supremă a lui Dumnezeu. Chipurile ctitorilor voievozi se alătură acestui mesaj subtil al picturilor. Suntem într-un spaţiu cu adevărat sacru aici, în locul unde pruncul botezat a trecut în rândul creştinilor, ajungând să poarte în spiritul lui, devenit poezie, întreaga zestre culturală a poporului român!

Spectacolul de teatru

Seara botoşănenii ne-au arătat ce gazde bune sunt. Am fost invitaţi la o piesă de teatru ce a făcut apel la  maturitatea si seriozitatea spectatorilor filologi.

Privind  uriaşa cupolă a teatrului, candelabrul ce parcă adăposteşte întreaga  sală, iniţialele „M.E.” care „amprentează” sala, nu puteam să nu fim impresionaţi de spiritul marelui poet, mai prezent ca nicăieri, în sala ce-i poartă cu cinste numele!

Ziua a patra. La Ipoteşti

Şoseaua care coteşte lin ne ajută să pătrundem în comuna Ipoteşti, locul unde căminarul Gheorghe Eminovici s-a mutat cu familia, instalându-se în locuinţa de vară. În incinta casei memoriale de la Ipoteşti atrage atenţia bustul poetului, a cărui privire domină spaţiul, făcându-te să-i simţi prezenţa vie, ce impregnează locul de o imensă spiritualitate. Suntem cu toţii impresionaţi de frumuseţea mobilierului de epocă, a  obiectelor de decor. Tablourile vechi ale familiei, poeziile manuscris ale lui Mihai Eminescu ne fac să retrăim o vârstă de aur a literaturii române ! Este emoţionant, cu siguranţă.

În imaginile pe care le-am imortalizat cu ajutorul apratului de fotografiat regăsim camera fetelor, a surorilor poetului. Patul, orientat spre răsărit, este străjuit de icoane şi candelă, împodobite cu ştergar cusut în casă de mâini iscusite: „Ţăran român, Măria Ta!” îţi vine să exclami, văzând atăta respect pentru frumos şi simplitate.

Biserica familiei

Raluca Eminovici a cumpărat cu 200 de galbeni bisericuţa din sat, dar a lăsat creştinii să vină la slujbe. În schimb, ea avea grijă de biserică si plătea preotul, care  ţinea slujbe pentru familia poetului, având totodată grijă de toţi enoriaşii... În partea dreaptă se află cimitirul, cu mormintele familiei poetului. Tot în curtea casei memoriale a lui Eminescu se află Casa Papadopol, o casă țărănească de epocă în stil moldovenesc, care a aparținut ultimului proprietar al moșiei Ipotești - doctorul Papadopol. El a donat statului român proprietatea, devenită Complexul Muzeal de la Ipoteşti. Cuprindem cu privirea întreaga zonă, imaginându-ne ce a gândit marele poet, având în jurul său dealurile terasate, care ocroteau locul, permiţând spiritului să colinde... Îmi vine în minte poezia „ Sara pe deal”, scrisă parcă în acest peisaj. Din spatele curţii, văruită în culori vii, ne priveşte clădirea Şcolii Gimnaziale „Mihai Eminescu”. O fereastră deschisă lasă perdelele să fluture în vânt, în adierea vântului subţire. Ne-am bucurat copilăreşte: începuse primâvara!

Cu greu ne-am despărţit de Ipoteşti. Venise timpul plecării, iar noi încă mai aveam ce vizita, dar trebuia să ne conformăm programului strict care includea multe momente importante.

Am lăsat în urmă frumoasele locuri, promiţându-ne să revenim cu o altă ocazie... poate, cine ştie, la o altă olimpiadă naţională!

Intrând în Botoşani, d-na profesoară a rugat şoferul să oprească la o agenţie de voiaj de unde ne-a cumpaărat biletele de întoarcere. Hotărâse să călătorim cu un autocar pe care ni-l recomandaseră colegii din Braşov, care-l folosiseră şi la venire. Ce ne-am bucurat aflând că vom face numai opt ore pe drum, cu popas la jumătatea distanţei spre casă!

La masa de prânz nu am fost în stare să mănânc nimic, atât eram de neliniştită, aşteptând rezultatele care urmau să fie afişate la ora  15. Şi colegele mele abia puteau să înghită ceva, deşi doamna profesoară se străduia să ne liniştească, argumentând că avem nevoie de forţe pentru întoarcere. Adevăratul examen îl dăduse fiecare acasă, pentru sine, în tot timpul cât se pregătise. Aici urma să primim doar confirmarea: dacă muncisem suficient, dacă eram cu adevărat foarte buni, figurând printre cei mai buni din ţară!

Rumoarea care a început în curtea internatului ne-a dat de ştire că se afişaseră rezultatele, mai devreme decât era anunţat. Am alergat într-un suflet spre liceul „Mihai Eminescu”, încercând să ne facem loc prin mulţime. Răzbătând cu greu spre avizierul unde se afişaseră listele, ne-am văzut în sfârşit numele şi am putut afla ce notă primise fiecare. Eu aveam 8,73. Nu ştiam dacă era suficient pentru un premiu, dar eram mulţumită. Mădălina obţinuse şi ea 7,84. Ne-am întors la cămin, ca s-o anunţăm pe d-na profesoară. Dumneaei ne-a felicitat spunând că sunt nişte note foarte bune, ţinând cont de concurenţa masivă din acel an  şi prestigiul de care se bucură studiul limbii latine în alte zone din ţară. Noi, la drept vorbind, am participat la olimpiadă de dragul profesoarei noastre. Abia mai târziu a început să ne placă ceea ce făceam...

După ce a văzut şi d-na profesoară listele afişate, a intrat în camera unde aşteptam, încă foarte emoţionate, şi mi-a spus: „Sabrina, ai salvat onoarea judeţului. Avem premiu la naţională!” Eu m-am mirat... cum? că încă nu erau anunţate premiile, pe lista rezultatelor...  Sfătuindu-mă să fiu încrezătoare, deoarece nota obţinută mă situa sus în clasament, doamna profesoară ne-a îndemnat să participăm la programul de tabără olimpică ce avea stabilită vizitarea Muzeului Judeţean de Istorie. Nu puteam rata ocazia de a pătrunde în clădirea pe care o admiram zilnic, trecând prin centrul oraşului. Ne-am dus, împreună cu d-na profesoară, şi nu am regretat.

Muzeul Judeţean Botoşani

... Am revenit  în centrul vechi al oraşului, numit de localnici „Calea pietonală”. Multe clădiri cu antetul de monumente istorice, edificiul impresionant al tribunalului, muzee, biserici, chiar mănăstiri. Muzeul Judeţean al oraşului Botoşani este şi el o bijuterie arhitectonică ce-şi etalează frumuseţea, străjuind istoria română cu zidurile sale groase şi vechi.

Masivele scări din marmură ne conduc până la etajul unu , unde sunt expuse picturi aparţinând artiştilor locali. Cel mai cunoscut este Ştefan Luchian, desigur. Sălile sunt amenajate pe epoci, prezentând dovezi ale vechimii poporului român. Ceramica de Cucuteni impresionează prin aspectul ei stilizat.

Vase din lut, cu rol funcţional, monede vechi, de pe vremea dacilor şi a romanilor, din bronz şi chiar din aur sau argint.

Monede dispuse circular, iar în centru -  bijuterii rafinat lucrate.
O icoană pictată de Ştefan Luchian, şevaletul şi fotoliul pictorului îmi atrag instantaneu privirea... aşteptam parcă să apară pictorul, ca să-şi reia munca la şevalet.

În dreapta, vioara lui George Enescu, dar şi caietul cu piese compuse de el: POEMA ROMÂNĂ, RAPSODIILE ROMÂNE, inspirate de muzica populară românească, cele care au făcut ocolul pământului, devenind bun de folosinţă universală!
Într-o altă sală ne întâmpină mărturii ale Unirii Principatelor Române... Drapelul României Unite, protejat de o plasă transparentă, păstrează intacte însemnele nobile ale istoriei noastre.
 Multe obiecte de epocă: ceas, telefon, veselă, tacâmuri amintind sfârşitul secolului al XIX-lea, ne uimesc. Suntem purtaţi, rând pe rând, prin secole de cultură, prin veacuri de civilizaţie românească.

Personalităţile ştiinţifice şi culturale din Botoşani ocupă o sală imensă. Ne privesc de pe pereţi chipuri acoperite de patina timpului: matematicieni, biologi, fizicieni, pictori, muzicieni, istorici, medici iluştri, scriitori...  Nu-mi vine în minte decât aceasta: „Doamne, Dumnezeule, câtă bogăţie! Ce cultură uriaşă are ţara noastră! Dacă ar fi numai personalităţile din Botoşani, tot am avea cât să ajungă pentru o întreagă ţară! Cum să nu fii mândru că eşti român? îmi venea să strig, ca să se audă pretutindeni. Cum să nu îţi respecţi trecutul neamului, cum să nu îţi cinsteşti personalităţile... şi, mai ales, cum să nu îţi iubeşti ţara?

M-am uitat la colegii din celelalte judeţe care străbăteau şi ei sălile muzeului. Tăcerea păstrată, ca într-o catedrală, licărul din ochi îmi dădeau de înţeles că şi ei sunt impresionaţi. Abia atunci am înţeles frumuseţea experienţei la care luasem parte, acceptând să lucrez pentru olimpiada de limbi clasice. Mi se oferise ocazia de a mă bucura din plin de un câştig cultural de care cu siguranţă nu aveau parte cei care rămăsesră acasă, pentru a-şi petrece în mod placid timpul.

Am intrat în vorbă cu colegi din alte judeţe... ce frumoşi erau, ce cuviincioşi, ce comentarii intelgente făceau la plecare, în holul muzeului, unde ne-am oprit să cumpărăm nişte suveniruri! Ce mândră eram că stăteam alături de ei, printre filologi!

Seara d-na profesoară ne-a însoţit din nou la cantina liceului unde gazdele organizaseră un mic festin în cinstea olimpicilor. Domnii profesori aveau şi ei programată o cină festivă la un restaurant din oraş, dar dumneaei a preferat să stea cu noi. Am împărtăşit impresii despre locurile văzute şi ne-am stabilit un traseu prin oraş pentru următoarea zi, când urma să avem „program de voie”, căci tabăra olimpică se încheia. Ne-am propus să ajungem la casele memoriale ale personalităţilor din zonă: Nicolae Iorga, aflată lângă Colegiul Naţional „A.T.Laurian”, Ştefan Luchian şi... ce mai apărea pe traseu, ca să umplem timpul de dinaintea plecării. Oricum, ne-am dat seama că aveam nevoie de timp pentru a cunoaşte cu de-amănuntul multele locuri importante ale oraşului, ne-a spus doamna profesoară. Mai fusese în Botoşani, în 2009. Atunci urmaseră un alt traseu şi totuşi încă mai erau multe de văzut... Ne-a declarat că se gândeşte la o nouă revenire în oraş, când  botoşănenii vor găzdui altă ediţie a olimpiadei. Şi noi am gândit la fel. Am adormit, visându-mă pe scena teatrului, unde se premiau a doua zi olimpicii...

        Ziua a cincea. Finis coronat opus !

Festivitatea de premiere, organizată tot la Teatrul „Mihai Eminescu”, a avut întreg fastul cuvenit unei ceremonii de excepţie... Momente de bucurie pentru unii, momente de reflecţie pentru alţii.

 Am urcat emoţionată pe scenă, când mi-am auzit numele, strigat de d-na Mina Maria Rusu. Primisem un premiu, aşa cum mă încurajase d-na profesoară. Stăteam alături de acei oameni importanţi, îmi zâmbeau din sală şi mă aplaudau profesori şi elevi din toată ţara. CE SĂRBĂTOARE!!!

Recunoştinţa mea, de copil care a primit „botezul” olimpiadei naţionale se îndreapta către gazdele ospitaliere din Botoşani, care m-au făcut să trăiesc o permanentă stare de bucurie, hrănindu-mi bogat sufletul, dar şi spre d-na  profesoară care ne-a pregătit, care ne-a susţinut în permanenţă. “Vincit qui se vincit!” (învinge cine se învinge) a fost deviza acestei ediţii a olimpiadei de limbi clasice. Sunt fericită că am figurat în anul 2013 printre VINCITORES, învingătorii în lupta cu propriile temeri, îndoieli, nelinişti. A rămas sentimentul de bucurie, a rămas entuziasmul, a rămas dorinţa de a repeta această experienţă, la un nivel superior.

Drumul spre casă l-am făcut într-o stare de minunată desfătare... treceam prin locurile cu parfum de legendă, descrise de Mihail Sadoveanu în romanele sale istorice, ori în povestiri. În zonele de câmpie iarba se vedea verde, întâlneam porţiuni cu primele flori de primăvară, turme de mioare scoase la păscut de mici păstori, asemenea lui Niculăieş...

Aveam în faţa ochilor citatul expus la intrarea în holul internatului ce ne găzduise în Botoşani. Şi am gândit atunci, din nou cu recunoştinţă: „Cinste dascălilor care ne deschid ochii asupra comorilor ţării noastre... este minunat că-i avem printre noi!

     VATAMANU SABRINA,  absolventă clasa a VIII-a A, Colegiul Naţional „Mihai Viteazul”, Sf. Gheorghe

  Coordonator, prof.MARIA STOICA

Din istoria cenaclului

dascăli şi discipoli ai poeziei, iun.2009

coautoarele volumului " Frunze, gânduri, stihuri"

noiembrie 2008, la început de drum presărat de vise

Decor autumnal, noi.2008

public, în noi.2008

dascăli şi discipoli ai poeziei, noi.2008

Tinerii şi poezia

OMAGIU LUI MIHAI EMINESCU 

ianuarie 2014

Centrul Ecleziastic "Nicolae Colan", gazdă a programului "Actualitatea operei eminesciene"

Moment poetic "Din valurile vremii...", recital de muzică şi poezie în interpretarea liceenilor de la CNMV.

Au recitat din lirica eminesciană Monica Constandachi (clasa a IX-a A) şi  Andreea Călianu, Adina Balea, Camelia Maria Sasu, Diana Băilă, Daciana Todoran (clasa a XI-a E)

Maria Diana Iorga (clasa a IX-a A) a prezentat creaţii proprii dedicate poetului naţional 

Acompaniament muzical la flaut a fost asigurat de Roberto Dragomir ( XIE)

Coordonator program artistic: prof. Maria Stoica

Moderatorul întâlnirii : prof.Ligia Dalila Ghinea

Mihai Eminescu în ianuarie 2014

       Ocrotiţi

   de Eminescu

                      

An după an, curgerea timpului în clepsidra fermecată a poeziei ne aduce mereu aproape de Mihai Eminescu, spiritul tutelar al culturii române care şi-a împletit geniul cu cel al poporului său, lăsându-ne moştenire un tezaur nepreţuit. De sunt copii sau adulţi, trăitori în spaţiul românesc de dincoace sau dincolo de Prut, ori plecaţi departe, peste hotare, ziua de 15 ianuarie îi găseşte pe toţi românii uniţi, vibrând în consonanţă cu versul eminescian care ne readuce în suflet valorile sfinte ale culturii naţionale.

Purtăm în gând şi în rostire pecetea spiritualităţii româneşti peste care Mihai Eminescu şi-a pus odinioară amprenta inconfundabilă a geniului său. Versurile lăsate nouă  moştenire ne dau de ştire că nu suntem singuri, cât timp ne putem întâlni în jurul lor ca într-o rugăciune,  cântând, evocând sau invocând, clamându-ne adeseori durerea şi revolta, dar regăsindu-ne de fiecare dată mai puri şi mai frumoşi, după ce am gustat din fagurele de miere al poemelor sale.

Ne-am născut sub zodia versului eminescian, iar fiecare dintre noi şi-a marcat devenirea poposind la fântâna cu apă vie a poeziei sale. Orice tânăr creator de poezie l-a citit mai întâi pe Mihai Eminescu...  şi-a hrănit trăirile, şi-a modelat gândirea, adâncind cunoaşterea şi  accentuând sensibilitatea după ritmul impus de versul său. Voit sau nu, fiecare dintre noi şi-a împletit harul propriu cu unduirea geniului eminescian, ca un tribut datorat marelui poet.

De-a lungul timpului noi am strâns o colecţie impresionantă de texte care arată că Mihai Eminescu este  mereu prezent în viaţa şi în conştiinţa noastră, călăuzind  drumul tinerilor pasionaţi de poezie. Cele câteva culegeri care adună versurile scrise de liceenii de la Colegiul Naţional “Mihai Viteazul”, sub coordonarea profesorilor de limba română, ne oferă multiple ipostaze ale influenţei pe care a avut-o lirica eminesciană asupra tinerei generaţii. Ramona Lazarov, Tania Scurtu Munteanu, Alexandra Munteanu, Andrada Năstasă, Diana Maria Iorga, Dorin Lucian Dumitrică etc., incluşi în volumele “Cristale”, Ed. Arcuş, 2001 (coordonator prof.dr. Luminiţa Cornea), “ Frunze, gânduri, stihuri” şi “ Ipostaze lirice”, Editura Eurocarpatica, 2009 ( coordonatori prof. Ligia Ghinea şi subsemnata), “Vise şi stele”, Editura Eurocarpatica 2013 (coordonator subsemnata), aduc generoase mărturii despre poezia de inspiraţie eminesciană a liceenilor noştri.

În ianuarie 2013,  sub egida Asociaţiunii culturale ASTRA, Despărţământul “Timotei Cipariu” din Blaj a avut loc Concursul Naţional de Creaţie “Ocrotiţi de Eminescu” la care a participat Diana Maria Iorga, elevă pe atunci în clasa a VIII-a. Poeziile ei au atras atenţia juriului care a răsplătit-o cu un onorant PREMIU SPECIAL AL JURIULUI, oferit de Biblioteca Lucian Blaga din Sibiu. Acesta venea după o importantă participare la Festivalul Naţional de Creaţie şi Interpretare “Ana Blandiana”,  Brăila 2012, soldată cu publicarea poeziilor premiate în volumul colectiv “ La umbra poemelor în floare”.apărut la Editura Nico din Târgu- Mureş sub îngrijirea poetului Nicolae Băciuţ..

Redăm mai jos o poezie premiată la concursul “Ocrotiţi de Eminescu”, menţionând ca autoarea lor, actualmente elevă în clasa a IX-a A, este din anul 2009 membră a Cenaclului literar “După-amiezele poeziei” de la CNMV.

                                               

                                                                                                                          Maria Stoica

DIANA MARIA IORGA

A răsărit Luceafărul...

 (la aniversarea poetului)

                                                                       

A răsărit Luceafărul

Pe cerul poeziei româneşti

Şi raza strălucirii sale

Ne urmăreşte-ntruna

Veghind la păstrarea

Poeziilor-nestemate

Ale pământului nostru.

Muzica lor

Ne-a însoţit copilăria,

Făcându-ne să gustăm

Din nectarul nespus de dulce

Al limbii române.

Ne-a spus în prag de seară ,,Noapte bună”,

 Doinind alene

Cu “somnoroase păsărele”

Şi ne-a adus mai aproape

De codrul bătrân,

Împăratul slăvit

ce freamătă şi-acum

de mulţimea poveştilor

Ascunse-n frunze

Şi-n izvoare.

Ne-a mai lăsat,  ca sfântă moştenire

un tei plin de amintiri

visând sub vraja

eternei poveşti de iubire...

O floare albastră rară,

Care  nostalgic ne spune

Despre o nepieritoare

 “dulce minune”...

 Ne-a învăţat apoi

 Să iubim istoria română

 Şi ne-a amintit că suntem fraţi cu toţii,

Uniţi pe-acest pământ

Prin faptele eroice

Ale străbunilor noştri.

Dar, mai presus de toate,

Ne-a învăţat ce este poezia,

Şi ne-a lăsat  

Un dar ceresc

Topind în vers vrăjit

Comorile de cântec românesc.

          (...)

 Păstrăm cu drag

 O carte sfântă         

 Pe care păsări-îngeri

 În fiecare asfinţit

 Ne-o cântă...

Retrospective

DIN CAIETELE DE LA ARACI

                                          Rotonda de la Araci

           

Araci este pentru scriitorii din centrul Transilvaniei un loc de referinţă, datorită istoriei sale care păstrează vie amintirea scriitorului Romulus Cioflec, prozator şi dramaturg din perioada interbelică.

Casa memorială, amenajată în perioada de după decembrie 1989 din iniţiativa Muzeului Naţional al Carpaţilor Răsăriteni, conservă documente importante legate de biografia autorului şi bogata sa activitate publicistică, ilustrând o pagină reprezentativă din istoria culturii române. Mobilierul de epocă, fotografiile şi paginile de manuscris sunt o mărturie elocventă a vieţii scriitorului covăsnean, căci acestea cuprind într-o observaţie amplă imaginea unui trecut cu implicaţii bogate în viaţa culturală a timpului.

Din momentul înfiinţării sale şi până astăzi, Casa Memorială „Romulus Cioflec” găzduieşte numeroase reuniuni literare, este loc de pelerinaj pentru elevi şi sediu pentru simpozioane cultural-ştiinţifice. A devenit cunoscută nu doar publicului local, ci şi celui din afara zonei, din ţară şi de peste hotare. Putem spune că astăzi aceasta are rolul de a reconstitui demersul unificator întreprins odinioară de scriitorul covăsnean care a năzuit să călătorească prin toată lumea, păstrând locul de la Araci ca o zonă de centru de care sunt legate statornic trăirile sale şi din care-şi trage seva sensibilitatea sa artistică.

În fiecare vară, în intervalul 20 iunie – 10 iulie, de Zilele „Andrei Şaguna”, în perimetrul Casei Memoriale „Romuls Cioflec” se organizează o importantă întâlnire culturală, intitulată „La umbra nucului bătrân”, cu un nume inspirat de nucul venerabil care domină curtea, asigurând cu bogatul său coronament umbra protectoare pentru iubitorii de literatură  prezenţi la această întâlnire estivală. Oamenii de iniţiativă, care asigură întreaga suită a manifestărilor culturale, sunt dr. Ioan Lăcătuşu, directorul Centrului European de Studii şi al Editurii Eurocarpatica, dr. Valeriu Cavruc, directorul Muzeului Naţional al Carpaţilor Răsăriteni şi dr. Luminiţa Cornea, „custodele spiritual” al Casei Memoriale, ajutaţi de o echipă valoroasă de colaboratori care veghează la buna desfăşurare a lucrurilor, dând întâlnirii caracterul de veritabilă sărbătoare a cărţii.

Aici participă scriitori consacraţi din centrul ţării, poeţi şi prozatori, eseişti, directori de edituri, coordonatori de reviste literare, precum „Astra” şi „Dealul melcilor”, „Vatra veche”, de care se leagă indisolubil numele scriitorilor Doru Munteanu şi Ion Topolog Popescu, al lui Nicolae Băciuţ şi Valentin Marica. Pentru spaţiul literar covăsnean, aceştia au apărut de-a lungul timpului în calitate de mentori şi promotori ai literaturii, oferind prilejul de a încuraja tinerele talente din zonă, ale căror creaţii au fost găzduite în paginile menţionatelor reviste, ori au fost promovate la concursuri. „Carmen patriae”, o importantă competiţie naţională a autorilor de poezie, organizată de Centrul cultural „Reduta” din Braşov, căreia i s-a alăturat în anul 2012 Festivalul Naţional de creaţie şi interpretare „Ana Blandiana” de la Brăila, sunt competiţii care au asigurat elevilor noştri posibilitatea afirmării valorice.

Oricărui călător, ajuns întâmplător în partea locului, curtea de la Araci i se înfăţişează cu modestia caracteristică gospodăriilor de la ţară. O casă cu pridvor, îmbrăcată în bolta viţei-de-vie, fântâna de piatră, acoperită azi cu un capac de lemn, dar păstrând tradiţionala roată, câteva straturi de flori, în partea dinspre drum – şi pomi fructiferi, dintre care cel mai impunător este nucul ajuns la o vârstă apreciabilă. La umbra acestui venerabil martor al istoriei locurilor au avut loc, de-a lungul timpului, cele mai importante rotonde literare, ce s-au întipărit în memoria afectivă a participanţilor.

Cadrul rustic, atmosfera specială asigurată de prezenţa poeziei, scoasă din tiparele obişnuite ale unei lansări de carte, impresia că timpul stă în loc, căldura toridă a zilelor de vară care îndeamnă la căutarea unui loc umbrit, asigurat de coroana bogată a „nucului bătrân” au imprimat un caracter specific acestei reuniuni anuale. Este un prilej de a aduce faţă în faţă scriitori de facturi diferite, dialogând pe tema atât de variată a literaturii contemporane, şi mai cu seamă o bună ocazie de a supune atenţiei publicului autori consacraţi, ori nume care-şi fac debutul în domeniul literar. Este un minunat mod de a celebra literatura, cu fervoarea meritată.

Astăzi spaţiul de la Araci a căpătat configuraţie modernă, asigurată de pavajul din lemn care acoperă curtea, întinzând un pod simbolic între casa memorială şi pavilionul multimedia, unde se proiectează filme şi se organizează programe complexe.

La adăpostul bătrânului nuc s-a amenajat un amfiteatru cu trepte de lemn care permite unui număr mare de spectatori să asiste la programele literare organizate în aer liber.

Noua înfăţişare a casei memoriale sporeşte farmecul zilelor de vară petrecute în acest perimetru, loc de refugiu şi adăpost pentru înfăptuiri de ordin spiritual. Mai presus de toate stă cultura încorporată aici, privilegiul de a lăsa afară grijile cotidiene şi de a te dedica plenar literaturii, de a comunica şi de a rezona la unison,  într-o idee generoasă.

Cu timpul, numele unor scriitori români a căpătat o rezonanţă aparte pentru publicul covăsnean, datorită prezenţei lor statornice la reuniunea literară de la Araci, care le-a oferit ocazia de a-şi lansa în acest cadru cele mai recente creaţii literare. Unele dintre acestea se regăsesc în paginile cărţii “Cronici în vitralii”. Pentru autor a fost de fiecare dată o bucurie deosebită posibilitatea de a le cunoaşte îndeaproape opera, prezentându-le cărţile.

Poeţii Ionel Simota, Anthonia Amatti, Ioan Suciu, Nicolae Băciuţ, Valentin Marica, Nadia Cella Pop, Ion Ciurea, profesorii Doina Dobrean, Ligia Dalila Ghinea şi Stelian Răducanu, jurnaliştii Angela Bărsan, Maria Graur, Horia C. Deliu, Ştefan Danciu, Ioan Drăgan, Ioan Negulici, Dan Manolăchescu şi Petre Străchinaru, dar şi mulţi alţi prieteni ai locului, oameni de spirit şi iubitori de cultură, de-a lungul timpului şi-au pus amprenta asupra vieţii literare din zonă, participând cu munca lor la constituirea unui apreciabil edificiu cultural.

Prezenţa statornică la Araci a cărturarilor, a publicului larg, iubitor de cultură, poate fi privită  ca un permanent omagiu adus cuvântului pe care l-a slujit cu devotament şi scriitorul covăsnean Romulus Cioflec.

                                                                                                                         Maria Stoica

Rotonda de la Araci, iunie 2010

 

Pagina de proză

                                                  

                                              Rusoaica

Trecea zilnic pe lângă noi. Ne arunca o privire scurtă, severă, uşor absentă. Părea detaşată de lume şi totuşi privirea aceea scurtă, percutantă, ne arăta că este extrem de prezentă,  interesată de lumea pe care o cerceta vioi prin ochelarii cu rame de plastic, roşu- cărămizii. Era mereu singură.

Pe aleile spitalului se perindau zilnic numeroşi pacienţi. Îi vedeam în sălile de tratament, la băi ori la mofetă, îi întâlneam chiar şi pe drumurile din apropierea spitalului, recomandate nouă pentru plimbările cotidiene, îi regăseam la masă. Cu timpul învăţasem numele multora, ştiam de ce boală suferă, ce familie au… eram legaţi cu toţii de o dramă anume, care provocase boala de inimă, aducându-ne la tratament în acel spital. Era ştiut, nimeni nu venea acolo ca să se răsfeţe, iar chipurile diverse ale pacienţilor lăsau să se întrevadă drame adânci, mascate sub un zâmbet cald, care însoţea dialogurile cu membrii stabilimentului.

Cu ea nu vorbea nimeni, dar părea că  nu suferă din cauza asta. Urmărea un obiectiv numai de ea ştiut, către care se îndrepta progresiv, cu fiecare zi, pe măsură ce treceau zilele petrecute acolo.

Într-o seară ni s-au întâlnit privirile. M-a măsurat scurt din ochi...  privirea îi era caldă, însă nu mi-a vorbit. Şi-a continuat plimbarea pe alee, mergând parcă pe urmele soarelui în asfinţit, până s-a dizolvat în baia de lumină care încălzea creştetul muntelui.

Nici pe noi două nu ne interesa mulţimea, nici măcar prezenţa insolită pe alei a unei femei elegante şi frumoase. Eram cu sufletul zdrobit, eu nu conştientizasem încă ce se întâmplase cu noi.  Nu ştiam cum aveam să depăşim încercarea teribilă prin care trecuserăm...  trăind în ritmul impus de spital, speram că vom reîncepe cumva să trăim, obişnuindu-ne cu o altă viaţă, din care dispăruse bucuria.

Într-o zi am ieşit cu mama de la masa de prânz. O aşteptam pe Doina, care mânca la altă secţie, urmând să pornim într-o incursiune pe drumul pietruit, planul înclinat construit de dr. Benedeck pentru bolnavii cardiaci.

Am îmbiat-o pe mama să ne aşezăm pe un leagăn, în faţa cantinei, iar ea a acceptat nesperat de uşor, cu toate că până atunci abia aştepta să ajungă în cameră, fugind de lumea din jur. Remarcând că leagănul nu era liber, am cerut permisiunea să ne aşezăm.

-         Putem să stăm şi noi cu dumneavoastră? am întrebat.

-         Bineînţeles, e loc destul, mi-a răspuns cu voce caldă femeia.

Timbrul plăcut al vocii, dar şi accentul moldovenesc, mi-au atras atenţia. O recunoscusem pe doamna solitară de pe aleile parcului şi nu mi-am putut ascunde uimirea la auzul accentului.  Nu mai era ardelenesc, de Bistriţa ori Mureş, nu era nici de Bucureşti sau de Bacău, ci venea de undeva de peste Prut. Avea inflexiuni calde, care topeau consoanele în bolta palatală, ca pe o acadea consumată cu plăcere de un copil. Vocea aceea melodioasă, cu modulaţiuni dulci, venea în contrast cu imaginea persoanei pe care o văzusem întotdeauna singură, ceea ce îmi trezise impresia că este severă şi glacială. Într-un elan de simpatie, m-am uitat întrebător la ea şi i-am spus:

- Dumneavoastră aveţi accent moldovenesc pronunţat... aşa vorbesc doar cei care vin din Basarabia. Sunteţi cumva din Chişinău? am riscat o întrebare cam puerilă, în timp ce încercam o studiere atentă a doamnei cu chip frumos pe care o crezusem până atunci inabordabilă.

- A, nu,... soţul meu este din Republica Moldova, este moldovan, adică. Pe el îl cheamă Gheorghe, dar eu sunt Liudmila, ne-am cunoscut la Moscova, la facultate, şi am venit să trăim împreună în România.

- Liudmila, ce nume frumos, am murmurat eu. Îmi evocă nişte versuri minunate, puse pe muzică de Tudor Gheorghe… aţi ascultat vreodată  « Te-am iubit, Liudmila »,  după poezia lui George Ţărnea.?

Liudmila nu ştia de existenţa poeziei…  i-am reprodus câteva versuri, spunând că stilul ei aminteşte de Serghei Esenin, un poet rus pe care-l preţuiesc mult, aşa cum sunt numeroşi oameni de cultură din Rusia… scriitori, compozitori, regizori geniali care aparţin de mult timp culturii universale.

 În timp ce vorbeam despre Esenin, Liudmilei i s-au umezit ochii :

- Să ştiţi că a fost poetul preferat al tatei… când eram copil, îmi citea din el, ca dintr-o Biblie. Şi acum păstrez volumul pe care l-a avut tata şi l-a plimbat cu sine prin toate locurile, pe unde a ajuns.

Mai târziu am aflat că Liudmila se născuse într-un sat din Rusia, aflat la şapte km distanţă de satul lui Esenin. Mama ei făcea o vizită socrilor, care locuiau acolo, în vecinătatea satului cu nume de poveste…Ea a copilărit la Moscova, apoi la Viena, unde tatăl ei era ataşat diplomatic. După război s-a refugiat la ţară, scăpând de persecuţiile comuniştilor. S-a înscris mai târziu la facultate şi, cu toate că studiase vioara, a ajuns la o facultate de hidroenergetică. Acolo l-a cunoscut pe viitorul soţ şi, pentru că amândoi erau tineri şi entuziaşti, au hotărât să-şi facă un destin în România, care şi ea îşi contura o nouă viaţă.

Au fost multe seri  petrecute la Covasna, în legănarea poveştilor spuse de Liudmila despre o Românie incredibil de frumoasă, în tinereţea ei “revoluţionară”. Să fi fost harul ei de povestitor, să fi fost primăvara care-şi trimitea spre cer jerba de culoare şi parfum a pomilor înfloriţi, să fi fi fost dorul pe care-l purtam în piept, după un timp de poveste, al începuturilor idilice din propria viaţă... nu ştiu ce anume trebuie să fi fost.

Liudmila ne-a zugrăvit o imagine a Bucureştiului de altădată, care-şi continua viaţa muzicală, teatrală, care construia intens, adăugând cartiere moderne pentru românimea muncitoare. Privind istoria românească postbelică prin ochii ei, am descoperit o ţară care te îndemna s-o iubeşti, fiindcă vorbea despre tinereţe şi entuziasm, cinste, onestitate, credinţă, speranţă, dorinţa de a construi... Liudmila, care  alesese  să-şi trăiască tinereţea într-o ţară tânără, s-a identificat cu destinul României, participând la tot ce însemnase viaţă liberă, constructivism, responsabilitate. Acea viaţă,  aflată dincolo de închisorile comuniste şi lagărele de exterminare care au decimat intelectualitatea română.

M-a surprins într-o zi o afirmaţie:

- În România noi ne-am simţit întotdeauna acasă. Am găsit aici o viaţă culturală intensă,  de care ne-am bucurat din plin. Teatru, operă, operetă, ca în orice capitală europeană. Mulţi artişti tineri, de mare valoare, actori, cântăreţi de operă şi operetă, de muzică uşoară. Ne-a înşirat, enciclopedic, nume felurite.

După ce ne-am despărţit de Liudmila, am reflectat mult timp la cele povestite de ea. Evocând momente din propria viaţă, ea ne aducea în faţa ochilor pentru prima oară  o  istorie lipsită de contradicţii, în care tinereţea şi entuziasmul funcţionaseră din plin.  Cu ochii aburiţi de lacrimi, Liudmila ne povestea despre  hidrocentralele pe care le construise alături de soţul ei, într-o epocă de tinereţe când se îndrăgostise irevocabil de România.

Imaginea rusoaicei frumoase, care putea vorbi ceasuri întregi despre ceea ce definise istoria ţării dintr-o perioadă a realizărilor  “patriotice şi revoluţionare”,  eliberate de orice ideologie comunistă, ne-a impresionat, pe mine şi pe Doina.  Îi ceream mereu să ne povestească alte şi alte amintiri frumoase... ascultând-o, reuşeam să uităm, ori să ne suportăm propriul prezent.

Am întrebat-o,  mai târziu, de ce nu pune pe hârtie toate amintirile care ne-ar putea ajuta să înţelegem o perioadă istorică atât de controversată. Mi-a replicat cu simplitate :

- Ca noi sunt mulţi… nu cred că amintirile mele ar interesa pe cineva...

Răspunsul Liudmilei nu m-a mulţumit. Încă sper că într-o bună zi ea îşi va scoate din sertar albumul cu fotografii şi va da viaţă amintirilor, aşternând pe hărtie mărturii despre prietenia româno-rusă care şi-a găsit împlinirea firesc în România secolului trecut.

  O incursiune prin vieţile părinţilor noştri, dintr-o Românie aureolată de frenezia construcţiilor durabile, cum sunt hidrocentralele proiectate de Liudmila şi moldovanul ei soţ, este binevenită astăzi, când am învăţat să demolăm cu obstinaţie, fără a mai pune nimic în loc.

                                                                                                        Alina Ghica